Afganistan: sȃngeroasa ȋntoarcere a talibanilor





Sursa: US Army


Poate unul dintre puţinele clişee adevărate ajunse ȋn lumea occidentală datorită peliculelor hollywoodiene este cel al soldaţilor neȋnfricaţi, cu priviri de gheaţă şi feţe arse de soarele munţilor ce se ridică la marginea deşertului: mujahedinii, soldaţii lui Allah, ce luptă călări şi ȋnarmaţi doar cu pistoale-mitralieră ȋmpotriva crudei Armate Roşii. Dacă ȋn urmă cu trei decenii ei erau cei ce ȋi stăteau alături lui Rambo (cu un Stallone tȃnăr, luptător pentru libertate), acum, o parte dintre ei ȋi ȋnfruntă pe compatrioţii acestuia şi armata guvernamentală cu aceeaşi determinare cu care o făceau ȋmpotriva ruşilor. Pȃnă la urmă, mesajele de pe aeroprotul din Kabul, ce urează bun-venit pe ”tărȃmul celor viteji” nu sunt doar cuvinte ce gȃdilă orgoliul localnicilor, ci o realitate ce tinde să devină, iarăşi, ȋnspăimȃntătoare.


File de istorie. O geografie aparte

Spre deosebire de Mesopotamia, unde cȃmpia fertilă şi bogaţia civilizaţiilor oraşelor-cetăţi au atras de la ȋnceputurile istoriei scrise popoare migratoare, Afganistanul nu a cunoscut aceleaşi războaie. Dar ultimele două secole nu s-au mai arătat atȃt de ȋngaduitoare cu dȃrzele triburi ale muntenilor.

Nu doar lipsa unor metropole ȋnfloritoare a păzit aceste locuri, ci, mai ales, crestele ameninţătoare ale munţilor printre care ȋşi duc viaţa afganii. Doar marile imperii şi-au trimis armatele prin trecătorile prielnice ambuscadelor: perşii lui Darius, macedonenii lui Alexandru cel Mare, mongolii lui Gingis Han. Astfel că, ȋncă la mijlocul veacului XVIII, pe cȃnd Orientul apropiat nici nu visa la unitate naţională, afganii aveau primul rege.

Istoria modernă aduce ȋn zonă interesele coloniale ale Imperiului britanic. Trei războaie au dus englezii cu Regatul dintre munţi, terminate ȋn 1919, cȃnd sunt nevoiţi să recunoască independenţa regatului. Definitorii pentru istoria ulterioară sunt cuvintele generalului englez Frederick Roberts, cel ce ocupase Kabulul: “Am cucerit o ţară, dar nu şi poporul său.”

Ultimele două veacuri şi-au pus accentul asupra istoriei recente şi mentalului colectiv afgan, şi aşa aplecat ȋnspre violenţă (paştunii, afganii majoritari, preţuiesc exacerbat onoarea personală, la fel ca armele). In perioadele ȋn care nu au fost nevoiţi a lupta cu vecinii, şi-au mistuit energia ȋn violente ȋncleştări interne. Singurul care a pus capăt pentru o perioadă acestor conflicte, aducȃnd o oarecare modernizare ţării, a fost Zahir Șah, a cărui domnie se ȋncheia ȋn 1973, cȃnd vărul său, Daoud Khan, reuşea o lovitură de stat.

Din păcate, ȋnsă, Afganistanul intrase ȋn cercul de interese al puternicului vecin din nord, Uniunea Sovietică. Regimul de la Moscova investise deja multe milioane de ruble ȋn infrastructura ţării. Iar cum acţiunea unui dintre cei doi actori ai Războiului rece atrăgea reacţiunea celuilalt, luptele tribale s-au reactivat, susţinute fiind şi de serviciile secrete ale celor două super-puteri ale lumii.

In 1978, Partidul Democratic Popular Afgan, de orientare comunistă, stipendiat de către Uniunea Sovietică, ȋl asasinează pe Daoud şi preia puterea. Dar, tipic pentru acest colţ de Asie, urmează o luptă ȋntre două facţiuni ale partidului, iar cea cȃştigătoare, condusă de Mohammed Taraki ȋncepe un proces de reforme, inclusiv laicizarea ţării. Acestea stȃrnesc furia unei părţi a triburilor paştune, care se ridică la luptă.

Cum luptele se ȋnteţesc şi armata guvernamentală face faţă tot mai greu situaţiei, URSS ȋşi trimite trupele aici. Taraki este ȋnlocuit cu Babrak Kemal, şeful facţiunii anterior perdante a Partidului Democratic Popular, ce revine asupra reformelor laice, sperȃnd că va calma avȃntul războinic al triburilor. Insă războiul civil era deja ȋn toi, Statele Unite se ȋnţeleseseră cu Pakistanul să ȋi permită livrarea armelor necesare triburilor paştune pentru a rezista ȋmpotriva maşinii de război sovietice (ce şi-a demonstrat ȋncă o dată brutalitatea ȋn acest război lipsit de sens şi contestat chiar de către reprezentanţi de marcă ai Partidului Comunist Sovietic), bogaţii şeici ai Arabiei Saudite, promotori ai sunnismului wahhabit, surprinşi de succesul Revoluţiei islamice şiite din Iran şi temători că influenţa şiită ȋn regiune se va extinde, se vor implica direct ȋn evoluţia evenimentelor. Astfel, Afganistanul devine nu doar locul unde se intersectează interesele celor două puteri competitoare, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, ci se transformă ȋn spaţiul ȋnfruntării curentelor de opinie politică şi religioasă din Orientul Mijlociu şi ȋntr-un laborator ȋn care iau naştere principalele organizaţii teroriste ce bȃntuie acum lumea.

Gherilele afgane autonome formează ȋn 1985 un comitet denumit „Peshawar 7” al cărui scop era să corodoneze lupta ȋmpotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică. Denumirea sa a fost dată după numele oraşului pakistanez ȋn care s-a constituit şi ȋn a cărui regiune au ȋnceput a fi antrenaţi mujahedinii, iar cifra sa reprezintă cele şapte facţiuni de gherilă pe care le reunea. Această organizaţie, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan şi chiar China. Principalul finanţator era Regatul Saudit, prin persoana miliardarului Osama bin Laden[1].

Sovieticii se vor retrage ȋn 1989 din Afganistan, lăsȃnd ȋn urmă sute de mii de morţi, un guvern fragil şi un război civil ȋn care se vor remarca talibanii, “studenţii ȋn teologie”, o grupare de gherilă ce promovează un sunnism radical şi aplicarea strictă a legii islamice, şaria. In 1996, aceştia ocupă capitala Kabul şi declară Afganistanul “emirat islamic”, deşi nu reuşesc să stăpȃnească regiunile din nord. Măsurile lor şochează lumea civilizată, ȋnsă găsesc o largă adeziune printre triburi datorită exacerbării sentimentului naţional şi puterii de a pune capăt – prin forţa armelor, e adevărat – războiului civil ce distrugea ţara de un deceniu. Probabil, niciodată nu ar fi fost iniţiată o acţiune de proporţiile Enduring freedom care a dus la ȋnlăturarea acestui regim fundamentalist de către coaliţia condusă de către SUA şi Marea Britanie dacă talibanii nu ar fi asigurat toate condiţiile pentru dezvoltarea organizaţiilor teroriste, iar Al-Qaeda lui bin Laden nu ar fi organizat acţiunile din 11 septembrie.

La fel ca toate ţările din regiune, şi Afganistanul este un mozaic de popoare, chiar dacă graniţele sale nu au fost trasate arbitrar de voinţa puterilor coloniale. Cei mai numeroşi sunt paştunii, ce reprezintă peste 40% din populaţie şi care au dominat, ȋn ultimele trei secole, ţara. Lor li se adaugă tadjici, turkmeni, uzbeci sau mongoli.

In prezent, religia oficială - şi majoritară - este Islamul. Chiar dacă vorbim de orientarea majoritară a acestuia, sunnismul, nu este vorba de acel sunnism militant şi obtuz (chiar dacă talibanii promovează o aplicare feudală a preceptelor islamice, ȋn urma influenţelor venite din Arabia Saudită şi Pakistan). Aceasta datorită, ȋn primul rȃnd, moştenirii religioase: ȋntȃi s-a răspȃndit aici ȋnvăţătura profetului persan Zoroastru (Zarathustra), cel ce a introdus conceptul religios a dihotomiei bine-rău, apoi a urmat hinduismul, budismul şi, ȋn sfȃrşit, religia revelată lui Mahomed ȋn pustiul Arabiei, adusă aici cu forţa sabiei. In al doilea rȃnd, avem de-a face cu un popor de munte, pentru care rigurozitatea reprezenta un precept, dar şi spiritualitatea făcea parte din fiinţa afgană, obişnuită a crestelor munţilor, unde contemplarea şi apropierea de divinitate nu ȋşi puteau găsi ȋmplinirea sufletească deplină ȋn normele coranice. Astfel că, la fel ca ȋn situaţia alauiţilor, alţi oameni ai muntelui, consideraţi “sectari” de majoritarii suniţi, şi-a găsit difuzare sufismul, un curent mistic ce propovăduia preamărirea fiinţei divine prin rugăciune, iubire şi asceză, repudiat de islamul ortodox, mulţi dintre maeştrii sufi fiind acuzaţi de erezie şi executaţi.


Ultimul deceniu afgan. Cȃnd corupţia distruge mai mult decȃt talibanii

In urma operaţiunii Enduring Freedom, regimul taliban era ȋnlăturat. Aveau loc alegeri libere, instituţiile democrate reȋnfiinţate. Ahmed Karzai, un paştun din tribul Popalzai, ce nu ȋşi legase numele de guvernarea talibană şi cu o genealogie legată de vechea dinastie Durrani ce guvernase Afganistanul ȋn zorii statalităţii sale, devenea preşedinte. Va fi, ȋnsă, ȋnceputul unei perioade controversate.

O problemă cu care se confruntă multe ţări islamice este tribalismul. Aceasta semnifică o dificilă menţinere a puterii şi o federalizare, o coordonare şi gestionare dificile a teritoriului de la centrul politic, puterea adevărată revenind potentaţilor locali, aşa numiţii “seniori ai războiului” ce, de multe ori, repudiau tribul sau familia ce guverna. Codul onoarei paştune, fidelitatea ce trebuie manifestată faţă de trib, dar şi răzbunarea ce trebuie adusă la ȋndeplinire uneori pentru motive minore, care ȋn lumea occidentală nu ar putea fi considerate nici măcar contravenţii, apetenţa arătată faţă de diverse curente fundamentaliste propovăduite ȋn anii războiului cu URSS, au transformat Afganistanul ȋntr-un stat greu guvernabil.

Cum acest complicat raport de forţe nu era suficient, guvernarea instaurată ȋn urma ȋnlăturării guvernului taliban s-a remarcat prin numeroase acte de corupţie care au erodat ȋncrederea şi aşa firavă ȋn noii conducători. Familia Karzai şi-a infiltrat membrii la toate nivelele decizionale ale statului, fiind comparată, ȋn presa internaţională, cu un clan mafiot, fiind supranumiţi ȋn presa internaţională “Corleone din Kabul”. Un exemplu tipic pentru ceea ce a insemnat guvernarea Karzai a reprezentat-o Kabul Bank.

Trebuie subliniat că, ȋncepȃnd cu anul 2010, a fost iniţiată, ȋn urma insistenţelor coaliţiei internaţionale ce ȋnţelegea că noua democraţia se va ȋndrepta spre disoluţie, o campanie anticorupţie. Printre “victimele” acesteia s-au numărat fondatorul şi administratorul Kabul Bank, condamnaţi la cinci ani de ȋnchisoare pentru falimentul băncii ce adunase o “gaură” de 935 milioane de dolari. In perioada procesului a fost devoalat şi modul ȋn care se produsese acest prejudiciu: conducătorii triburilor ce susţineau guvernul beneficiaseră de finanţări fără dobȃndă şi garanţii, printre aceştia remarcȃndu-se fratele mai mare al preşedintelui, Mahmood Karzai.

Din păcate, nu doar clanul Karzai a fost implicat ȋn numeroase scandaluri de corupţie. Dacă mandatul de preşedinte al “naşului” Hamid ȋnceta ȋn 2014, Afganistanul ocupă ȋncă al treilea loc ȋntr-un clasament al celor mai corupte state. In ianuarie, la o conferinţă ţinută la Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale din Washington, John Sopko, şeful SIGAR (instituţia americană ce supervizează reconstrucţia Afganistanului) declara că guvernul Statelor Unite plătea solda a 30.000 de soldaţi afgani ce existau numai pe hȃrtie (SUA sunt unul dintre contributorii importanţi ce susţin cheltuielile publice afgane). 

De la 1 ianuarie 2015, grosul forţelor armate ale NATO s-a retras din Afganistan. A rămas un număr de 13.000 de militari, majoritatea ai Statelor Unite, cu misiunea de a oferi asistenţă şi consultanţă strategică trupelor guvernamentale, ȋn ceea de a fost denumit programul “Resolute Support”. Insă, această asistenţă s-a transformat, ȋn cursul anului 2016 şi, mai ales ȋn aceste prime luni ale lui 2017, ȋn participare efectivă, mai ales ȋn misiuni de apărare a principalelor centre urbane şi lovituri aeriene ȋn sprijinul ofensivei armatei naţionale, supuse unei presiuni crescȃnde ale forţelor talibane, dar şi ale Statului Islamic.

Trebuie spus că şi pȃnă la retragerea din 2014, atacurile insurgenţilor talibani nu au contenit. Insă, odată cu anul 2015, cȃnd aceştia au ȋncercat capacităţile combative ale trupelor guvernamentale, constatȃndu-le slăbiciunile, ofensiva rebelă s-a intensificat semnificativ. Anul anterior s-au ȋnregistrat nu mai puţin de 7.000 de morţi şi 12.000 de răniţi ȋn rȃndul soldaţilor şi poliţiştilor afgani, precum şi 3.500 de morţi ȋn rȃndul civililor, conform datelor misiunii ONU pentru Afganistan. Cifre surprinzător de ridicate, care ȋnsă nu au atras atenţia atȃt de mult opiniei publice internaţionale dată fiind focusarea pe alte două ţări din regiune cuprinse de conflicte mai necruţătoare: Irakul şi Siria.

Provincia cel mai afectată de aceste atacuri talibane este Helmandul. O altă provincie, Khorasan, a devenit, din 2015, fieful local al organizaţiei teroriste Stat Islamic, ce s-a remarcat mai ales prin atacuri kamikaze, cum a fost cel ȋmpotriva Universităţii Americane din Kabul. Mulţi experţi militari acuză Pakistanul de un joc duplicitar: pe de o parte se arată un aliat al NATO, beneficiind de programe americane costisitoare de suport militar, iar pe de altă parte, insurgenţii locali beneficiază de sprijinul logistic al puternicelor sale servicii secrete ce facilitează tranzitarea ȋnspre zonele de conflict a “ajutoarelor” militare trimise de alte state musulmane ce sprijină radicalismul islamic.

 Bogăţiile Afganistanului. Cui vor aparţine?

In prezent, Afganistanul este una dintre ţările cele mai sărace din lume. Cele mai importante venituri – evident, ilicite – sunt cele obţinute din producţia şi vȃnzarea drogurilor: heroina produsă aici a plasat ţara pe locul ȋntȃi ȋn lume ȋn această “industrie”. Se spune că doar ȋn America de Sud nu ar fi ajuns, asta datorită cartelurilor locale ce luptă pentru exclusivitatea propriilor produse.

Conform unui raport al Agenţiei Anti-Drog a ONU din 2016 se explică faptul că veniturile obţinute din producţia de narcotice asigură mijloacele financiare necesare vieţii unui număr de circa patru milioane de afgani, de aici şi rezistenţa violentă a fermierilor localnici la acţiunile efectuate de guvern ȋn colaborare cu agenţiile internaţionale. Iar ȋn 2016, concomitent cu intensificarea atacurilor talibane, a crescut şi producţia de opium (estimată) cu circa 40% faţă de anul anterior.

In 2010, The New York Post prezenta pe prima pagină rezultatele investigaţiilor unei echipe de geologi americani trimise de Pentagon: subsolul Afganistanului valorează peste 1.000 de miliarde de dolari! Şi, evident, sunt neexploatate. E vorba de gaz, uraniu, minereuri feroase de o puritate deosebit de ridicată, pietre preţioase, uraniu. Bineȋnţeles că adepţii teoriei conspiraţiei au concluzionat imediat că exploatarea acestora a fost principalul motiv al intervenţiei militare conduse de SUA. Timpul scurs de atunci a dovedit contrariul, poate şi pentru că exploatarea acestora este destul de costisitoare pentru companiile occidentale, mai ales ȋntr-o ţară permanent conflictuală. Ceea ce nu se poate spune şi despre China, care a cumpărat mine de cupru şi se pare că ar fi stipendiat un ministru pentru a obţine ilegal autorizaţii de exploatare. Nimic surprinzător pentru a treia ţară din lume ȋn privinta corupţiei.

Dincolo de speculaţii, istoria recentă ne ȋnvaţă că ţările cu resurse bogate ale subsolului nu cunosc liniştea şi nici democraţia. Cauzele sunt diverse şi nu se datorează “guvernului american”, mereu acuzat de diverşi propagandişti, iar evenimentele din Afganistan o confirmă. Din păcate, atacul recent al talibanilor ȋmpotriva bazei militare din Mazar-i-Sharif şi confruntările actuale dintre militarii afgani şi cei pakistanezi din zona de graniţă a provinciei Belucistan o demonstrează cu prisosinţă. Rămȃne de văzut dacă noua Administraţie americană şi guvernele occidentale vor dori să se reimplice profund ȋn procesul de pacificare a Afganistanului, ȋn paralel cu implicarea prin oferirea de consultanţă şi resurse financiare ȋn combaterea corupţiei. Toate aceste eforturi ar putea fi insuficiente dacă nu se va reuşi, ȋn paralel, crearea unei industrii locale şi agriculturi viabile care să ofere o alternativă economică cultivării platelor opiacee şi a producţiei de droguri. In sfȃrşit, dată fiind implicarea unor guverne străine, susţinătoare a fundamentalismului islamic, ori a Moscovei, atȃt timp cȃt nu se va pune capăt susţinerii militare şi financiare acordate “seniorilor războiului” locali, orice strategie de reconstrucţie statală nu vor conduce decȃt la un lung cortegiu de ştiri funeste ce vor veni dinspre Afganistan.  





[1] Cum arătam ȋntr-o lucrare anterioară, Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare, ȋn 1988, pe fondul luptelor din Afganistan, serviciile secrete pakistaneze şi saudite ȋnfiinţează, ȋn scopul promovării islamismului sunnit fundamentalist, Al-Qaeda, structură paramilitară coordonată de către acelaşi bin Laden, care urma să furnizeze arme, bani şi instruire recruţilor ce luptau ȋn Afganistan. De aici şi pȃnă la evenimentele din 11 septembrie 2001 este doar o problemă de timp.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Jihadul: războiul Islamului cu propria neputinţă

Legendele sefului de gara (fragment)

Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare