Idlib, oraşul unde se înfruntă două feţe ale Răului

Idlibul fusese una dintre cele dintâi regiuni siriene din care însemnele oficiale ale guvernului de la Damasc fuseseră îndepărtate încă din prima parte a lui 2012. În acel an, Turcia deschisese graniţele fundamentaliştilor sunniţi care doreau să se alăture formaţiunilor islamiste siriene în lupta împotriva lui Bashar al-Assad, iar Idlibul se găsea tocmai în vecinătate.

M5, autostrada care leagă Alepul de Damasc, fusese botezată atunci „autostrada jihadului” fiindcă asigura deplasarea rapidă a fundamentaliştilor în teritoriul sirian, iar forţele guvernamentale de-abia făceau faţă asalturilor grupărilor teroriste în Hama şi Alep pentru a mai putea bloca eficient afluxul de luptători străini.

După ce trupele siriene au reuşit, cu sprijin iranian şi rusesc, să recucerească mare parte a teritoriului, regiunea Idlibului rămăsese cea din urmă mare „zonă de dezescaladare” din ţară, unde li se permisese fundamentaliştilor înfrânţi în celelalte regiuni să se retragă. Numai că, de la sfârşitul lui 2018, armata siriană a început atacurile împotriva regiunii, de câteva ori suspendate în urma negocierilor şi acordurilor ruso-turce. Dar, din toamna lui 2019, ofensiva ruso-siriană nu a mai contenit, bombardamentele aviaţiei Moscovei ucigând, laolaltă, membri ai grupării teroriste Tahrir al-Sham şi civili, ceea ce a făcut Turcia să ceară intervenţia comunităţii internaţionale, invocând un nou aflux de migranţi înspre graniţele sale şi uciderea civililor. Şi, într-adevăr, din decembrie, conform datelor furnizate de organizaţiile umanitare, sute de mii de persoane dintre cele trei milioane care locuiesc în regiune (înainte de conflict, populaţia de aici de-abia număra în întreg districtul 1,5 milioane, aceasta pentru a ne face o imagine a numărului de islamişti sosiţi aici în ultima perioadă) s-au îndreptat înspre Turcia.

Preşedintele Erdogan acuză Iranul, Siria şi Rusia de încălcarea acordurilor din 2018 prin care se stabileau zonele de dezascaladare. În schimb, acestea arată cu degetul înspre Ankara pentru a nu îşi fi îndeplinit obligaţia de a organiza părăsirea acestora de către militarii islamişti. Adevărul este că, încă din 2017, Brett McGurk, reprezentantul special al SUA pentru Siria, declara că „Idlibul a devenit raiul luptătorilor al-Qaida.”

Chiar dacă în primele saptămâni ale lui 2020, Turcia anunţa uciderea a opt dintre militarii săi de către trupele siriene şi, drept răspuns, ordona contraatacuri sângeroase asupra poziţiilor siriano-ruseşti, concomitent cu trimiterea de blindate şi militari în provincie, săptămâna aceasta Damascul anunţa eliberarea (mai precis, transformarea în ruine) a unui cartier din vestul Alepului şi a altor câteva localităţi din apropierea Idlibului. Şi, în acelaşi timp, pe reţelele de socializare au început să circule filme de propagandă care prezentau haosul şi mizeria în care trăiau locuitorii de aici sun stăpânirea organizaţiilor teroriste ori cu sirieni care dansează pe ritmuri orientale în faţa panourilor scrise cu litere albe pe fond negru, în stilul binecunoscut al Statului islamic, prin care era interzisă ascultarea muzicii.

Aceste ultime înfruntări din Siria vor însemna, probabil, o palmă primită de preşedintele turc cu vise otomane împotriva căruia se coalizează inclusiv aliaţii săi din NATO, dar şi un aflux de refugiaţi. Câţi vor ajunge până în Europa şi dacă vor reuşi să ne sperie mai rău decât coronavirusul chinezesc, rămâne de vazut.

Totuşi, nu putem să nu ne amintim de situaţia Ţărilor Române din secolele XVIII şi XIX, când Imperiul ţarist şi cel Otoman îşi împărţeau stăpânirea asupra săracelor noastre târguri, spre dezastrul economic şi social care se mai resimte şi astăzi. Fără ei şi fără politicienii care le-au continuat metehnele, poate am fi avut şi noi acum, la fel ca Siria, autostrăzi care să lege capitala de regiunile sale istorice.

Sursa foto: www.axios.com