Adrian Petru Stepan

Îmi amintesc cȃnd ȋnălţasem zmee ultima dată. În anii acei ani negri nu aveai de unde să le cumperi, aveam noroc cu un vecin priceput care meşterea după-amiezele jucării pentru copiii din bloc pentru câte o bere dată de ai noştri. Singură berea mai rămăsese bună în acei ani, după cum spunea tata. Aşa ne-a făcut celor trei băieţi de pe scara noastră câte o minunăţie de jucărie colorată care se înălţa trufaşă în curtea şcolii în admiraţia puştilor din cartier. Într-o după amiază, pe când tocmai ne pregăteam să abandonăm joaca, a venit la noi o fată subţirică, cu ochi mari-mari, albaştri-sfioşi. Mi-a întins o păpuşă mică, de cârpă, decolorată, căreia îi desenase cu carioca nişte ochi la fel ca ai ei. „Poţi să o faci şi pe ea să zboare?” m-a întrebat. Întrebarea ei era o rugăminte de nerefuzat. Am legat păpuşa de zmeu şi am început să alerg mai repede decât oricând, deşi simţeam cum îmi tremurau genunchii. Zmeul s-a ridicat şi s-a tot ridicat, mult deasupra şcolii. Strângeam

Sursa: US Army Poate unul dintre puţinele clişee adevărate ajunse ȋn lumea occidentală datorită peliculelor hollywoodiene este cel al soldaţilor neȋnfricaţi, cu priviri de gheaţă şi feţe arse de soarele munţilor ce se ridică la marginea deşertului: mujahedinii, soldaţii lui Allah, ce luptă călări şi ȋnarmaţi doar cu pistoale-mitralieră ȋmpotriva crudei Armate Roşii. Dacă ȋn urmă cu trei decenii ei erau cei ce ȋi stăteau alături lui Rambo (cu un Stallone tȃnăr, luptător pentru libertate), acum, o parte dintre ei ȋi ȋnfruntă pe compatrioţii acestuia şi armata guvernamentală cu aceeaşi determinare cu care o făceau ȋmpotriva ruşilor. Pȃnă la urmă, mesajele de pe aeroprotul din Kabul, ce urează bun-venit pe ”tărȃmul celor viteji” nu sunt doar cuvinte ce gȃdilă orgoliul localnicilor, ci o realitate ce tinde să devină, iarăşi, ȋnspăimȃntătoare. File de istorie. O geografie aparte Spre deosebire de Mesopotamia, unde cȃmpia fertilă şi bogaţia civilizaţiilor oraşelor-