Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare


De peste cinci ani, dinspre Siria ajung doar ştiri funeste. După ce regimul Assad a fost acuzat de crime ȋmpotriva umanităţii, s-a ȋntrupat parcă din nisipul deşertului o forţă ce a cutremurat şi mai tare lumea: Statul Islamic, sau Daesh, cum peiorativ ȋi spun ceilalţi fideli ai Profetului. In toată această vreme, moartea a bȃntuit nu doar ţara, ci ȋntreaga regiune, adusă de bombe venite din ȋngheţata Siberie sau ȋnsoritul Texas. Cu imagini cutremurătoare pe fundal, experţi de pretutindeni au vorbit de valori, principii, democraţie, Islam, istorie, speranţă şi predestinare, obiectivi sau pasionali, preocupaţi de suferinţă sau de bunăstarea proprie. Cu orgoliul şi pragmatismul pe care ţi-l dă bunăstarea, am considerat că e suficient ca generalii şi serviciile secrete să se ocupe cȃteva saptămȃni de această problemă ȋndepărtată pentru a se rezolva de la sine. In acest răstimp, alţi actori s-au implicat pentru a intra ȋn atenţia lumii, oamenii au continuat să moară, iar analiştii tot mai pasionali ȋn a ȋnvinovăţi.

Orice analiză a unei ţări componente a Spaţiului islamic destinată publicului european ar trebui începută cu o constatare a expertului în civilizaţia musulmană Raymond Charles: „Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.”

Această fundamentală diferenţă nu este singura ce ȋndepărtează destinul Europei de cel al Orientul Mijlociu (exceptând Israelul)[1]. A doua caracteristică ce ne poate ajuta să înţelegem situaţia actuală o regăsim în istoria modernă, mai precis în primele două decenii ale secolului XX, când primul război mondial punea capăt existenţei a trei imperii (Otoman, Prusac şi Austriac), lăsând harta zonei în mâinile victorioase ale Marii Britanii şi Franţei, care, ȋn ciuda bunelor-intenţii manifestate, nu doreau să pună capăt influenţei directe asupra teritoriilor ce le reveniseră ȋnspre oblăduire şi pregătire pentru modernitate. Astfel, perioada modernă a acestor popoare se ȋmpleteşte cu lupta pentru dobȃndirea independenţei faţă de Metropolă, o luptă de cele mai multe ori sȃngeroasă, negocieri nesfȃrşite, excese religioase ori regimuri cu afinităţi marxist-dictatoriale.

In sfȃrşit, nu trebuie uitat că efortul creator ȋn lumea islamică a ȋncetat aproximativ ȋn perioada ȋn care ȋn Statele italiene apărea Renaşterea. Nu dorim să minimalizăm ȋnrȃurirea pe care gȃnditorii şi savanţii musulmani au avut-o asupra Europei ȋntr-o perioadă ȋntunecată pentru continentul nostru. Dar, din păcate, evoluţia religioasă şi politică a Islamului s-a incheiat relativ repede, ideile inovatoare lăsȃnd loc conformismului şi conservatorismului, ceea ce a dus la o inadaptare a acestuia la realităţile contemporane. De aici şi o recrudescenţă a violenţei izvorȃtă din frustrare şi conflicte ȋntre confesiunile aceleiaşi religii datorate nevoii de supremaţie. Iar Siria, exponent al acestei lumi complicate, nu face excepţie, orgoliul politicienilor săi aducȃnd-o de la agonie la extaz şi de la călău la victimă.


O istorie zbuciumată

Incepem expunerea noastră cu evenimentele ce au succedat Primului război mondial, fiindcă ȋn această etapă istorică regăsim germenii situaţiei actuale, chiar dacă ȋntreaga istorie a acestui spaţiu este fascinantă şi, ȋntr-un fel sau altul, ultimele două milenii oferă explicaţii pentru o parte a prezentului.

In 1916, Franţa şi Marea Britanie, anticipȃnd prăbuşirea Puterilor Centrale şi interesate de extinderea dominaţiei asupra zonei ocupate de muribundul Imperiu Otoman, ȋncheiau mult-contestatul Acord Sykes-Picot care, în fapt, se traducea într-o hartă, denumită ironic de istoriografia recentă „o linie în nisip”[2]. Această linie, expresie a intereselor regionale, cu precădere economice ale celor două state, manifestarea unui dispreţ suveran faţă de istoria, confesiunile şi etnicitatea locală, delimita zona sub control direct francez din nord (conţinând Libanul şi coasta siriană, cu oraşele sale fidele acum guvernării Assad), cea engleză din sud, şi „zona de influenţă” ȋn centru. Şi aceasta din urmă era franceză în partea septentrională (cu oraşele Damasc, Alep, Mosul) şi engleză în partea meridională (sudul Siriei, Iordania şi Palestina). Logica engleză era de a avea acces la oraşele sfinte Medina şi Mecca datorită numărului mare al populaţiei musulmane din Imperiu, o cale de acces din India, „perla Coroanei”, până la canalul Suez, precum şi crearea unui stat evreu în zonă.




Sursa: Fanack Chronicle

În 1920, ulterior disoluţiei Imperiului Otoman, mare parte a teritoriului Siriei actuale intră sub guvernorat francez, respectȃnd acordul mai sus pomenit. Conform mandatului acordat de Liga Naţiunilor, antecesoarea ONU, Franţa avea responsabilitatea de a crea administraţia siriană modernă, de a organiza exploatarea reurselor ţării şi pregătirea societăţii pentru autoguvernare după ȋndelungata stăpȃnire otomană care ȋnăbuşise violent orice dorinţă de independenţă. Această misiune generoasă a fost îndeplinită parţial: dacă s-au dezvoltat oraşele, infrastructura, au fost realizate reforme funciare, introdus modelul administrativ european, s-a reformat şi încurajat învăţământul, ultimul şi esenţialul pas – autoguvernarea, a fost de la început repudiat neoficial de administraţia franceză. Aceasta considera că mişcarea naţionalistă arabă putea fi slăbită prin afirmarea socială şi politică a minorităţilor religioase până atunci oprimate, iar Siria era un adevărat mozaic confesional. Mai mult, majoritatea sunnită reprezenta o ameninţare permanentă a comunităţilor creştine din Levant, în a căror apărătoare se erijase Franţa.

Pentru a ȋnţelege ȋntreg contextul istoric, dar şi modul ȋn care au acţionat cele două puteri victorioase ale vremii, trebuie menţionat că, doi ani mai înainte, adică ȋn 1918, emirul Faisal, conducătorul forţelor rebele arabe ce luptaseră în regiune alături de trupele britanice împotriva Imperiului Otoman, intra în Damasc alături de mareşalul Allenby şi numea un guvern arab al unui stat independent. Doar că, la intrarea ȋn vigoare a Acordului Sykes-Picot, trupele engleze s-au retras, iar Franţa, „protectoarea” ţării, nu avea vreun motiv să ţină seama de noul guvern nerecunoscut ȋn Capitalele europene, mai ales că Liga Naţiunilor ȋi conferise rolul civilizator. Care, din păcate, nu va fi deloc unul pacificator.

Imediat ce mandatul francez devenea efectiv, naţionaliştii libanezi, majoritar creştini, proclamau independenţa acestei republici faţă de Siria condusă de emir. Siria era împărţită în şase state, unul dintre ele fiind Libanul, ȋntr-o divizare politică a religiilor şi populaţiilor locale, o soluţie ce ȋncerca să preȋntȃmpine conflicte religioase. Interesant este că, deşi între majoritarii sunniţi şi alauiţii[3] consideraţi de aceştia „apostaţi”, existau rivalităţi ireconciliabile, în scurta perioadă în care au fost organizaţi ȋntr-un stat distinct, s-au răsculat ȋmpreună împotriva Metropolei.

După doar cinci ani de oblăduire franceză izbucnea prima revoltă violentă încheiată doi ani mai târziu, lupte sângeroase şi bombardarea Damascului. Până în 1941, când era proclamată iarăşi independenţa Siriei, odată cu intrarea trupelor engleze în Damasc, au urmat alte revolte, alegeri, constituţii adoptate şi abrogate, negocieri nesfârşite cu statele europene iniţiate de partidele ce promovau independenţa.  

In sfȃrşit, pe 17 aprilie 1946, Siria ȋşi obţine suveranitatea – reală - ca republică parlamentară. Insă fragilitatea instituţiilor nou-create, amalgamul de minorităţi şi curente politice, fundamentalismul religios, dorinţa de afirmare politică a liderilor militari, identificarea unui nou duşman vecin, Palestina, au făcut ca următoarele două decenii să reprezinte o nesfȃrşită succesiune de schimbări politice, lovituri de stat, confruntări militare, acceptarea colaborării cu Uniunea Sovietică.

In 1963 ajunge la putere Partidul Ba’ath, secularist, de orientare socialistă, care ȋşi făcea un titlu de glorie din ţelul reunificării tuturor arabilor şi redarea gloriei de odinioară. Din rȃndurile sale se va afirma Hafez al-Assad, născut ȋntr-o familie pauperă de alauiţi, care va urca treptele militare, de la locotenent de aviaţie, pȃnă la ministru al apărării. In noiembrie 1970, acesta conduce o lovitură de stat ȋn urma căreia preia ȋntreaga putere, devenind prim-ministru, iar apoi preşedinte, un an mai tȃrziu. Sub conducerea sa autoritară, Siria se modernizează, ȋn principal cu ajutorul sovieticilor, aceştia obţinȃnd de la fostul locotenent (ce ȋnvăţase cȃţiva ani mai ȋnainte pilotarea MIG-urilor ȋn URSS) ȋnfiinţarea unei baze militare la Tartus. Pentru a-şi ȋntări puterea, al-Assad creează o clasă de mijloc şi numeroase servicii secrete, conducerea acestora şi a armatei revenind, aproape ȋn totalitate, unor ofiţeri de origine alauită.

Sub conducerea acestuia, Siria devine o putere regională. Insă nu devine un centru de echilibru, nu promovează pacea. Dorinţa liderului său de a se erija ȋn conducătorul lumii arabe, deşi suntem nevoiţi să reamintim că face parte dintr-o confesiune repudiată a minoritarilor şiiţi, imposibil de acceptat drept lider de lumea sunnită, conduce la războiul cu Israelul din 1973, implicarea ȋn războiul civil ce a distrus Libanul (chiar dacă ȋn 1976 sirienii intrau, cu mandat al Ligii Arabe pentru a opri luptele interconfesionale), sprijinul acordat Iranului şiit ȋn conflictul din anii ’80 cu Irakul, ulterior alăturarea forţelor multinaţionale ȋn războiul din Golf din 1990, ȋmpotriva lui Saddam Hussein.

In plan intern, ȋn 1982, izbucneşte o revoltă a Frăţiei musulmane, organizaţie fundamentalistă ce lupta pentru reinstituirea legii islamice, ȋn Hama, adepţii săi ucigȃnd funcţionari publici şi ocupȃnd principalele clădiri ale administraţiei naţionale din oraş. Trupele guvernamentale asediază oraşul, supus unor bombardamente brutale care nu cruţă populaţia civilă. La sfȃrşit, cȃnd metropola este pacificată, organizaţiile umanitare vor vorbi de un număr cuprins ȋntre 10.000 şi 40.000 de victime, număr ce nu va putea fi stabilit cu certitudine niciodată.

Două merite a avut Hafez al-Assad: modernizarea ţării şi drepturile acordate tuturor confesiunilor religioase, poate şi datorită faptului că provenea dintr-o minoritate şiită marginalizată. Această toleranţă religioasă poate fi considerat un merit prin raportare la tratamentul discriminatoriu sau chiar sancţionatoriu acordat de către multe dintre celelalte state arabe din regiune, majoritar sunnite, aparţinătorilor altor religii.

Pe de altă parte, regimul al-Assad a reprezentat, dintr-o perspectivă generoasă, o dictatură luminată. Nu trebuie confundat regimul Assad cu regimul Gaddafi: Hafez nu a avut deloc excentricităţile liderului libian, trăia aproape spartan ȋntr-o vilă de la marginea Damascului, avea destul de puţine ieşiri publice, putea negocia la nesfȃrşit, cu aceeaşi perseverenţă cu care se dedica treburilor statului. Oricum, drepturile civile erau restrȃnse: se putea discuta orice, mai puţin politică. Pe plan extern, dorinţa de a se erija ȋn lider al lumii musulmane, l-a făcut pe generalul Hafez să atace Israelul, acţiune terminată cu o ruşinoasă ȋnfrȃngere, să se implice militar ȋn Liban, o ţară transformată de războiul civil din perla Orientului Apropiat ȋntr-o ruină, să susţină Iranul şiit ȋmpotriva Irakului, conflict ȋn care s-au folosit inclusiv arme chimice. Atitudinea sa nu avea cum să nu stȃrnească mȃnia monarhiilor sunnite din Golf.

La moartea sa, ȋn iunie 2000, puterea a fost transmisă ȋn familie. Cu cȃteva luni ȋnainte de sfȃrşitul vieţii, conştient că succesorul său nu se va ridica la ȋnălţimea calităţilor sale politice, s-a arătat dispus la compromisuri neaşteptate ȋncercȃnd să finalizeze negocierile cu Israelul pentru Inălţimile Golan, pierdute pe cȃnd el era ministrul apărării ȋn Siria. Puterea trebuia să ȋi fi revenit lui Bassel, cel dintȃi născut şi pregătit să preia „tronul”, care, ȋnsă, a murit ȋntr-un accident de maşină ȋn 1994, ceea ce l-a determinat pe bătrȃnul său tată să ȋl recheme ȋn ţara pe cel de-al doilea fiu, medicul Bashar,. De la noul preşedinte, ce studiase ȋn Europa, se căsătorise cu o londoneză de origine siriană, angajase cunoscute firme de PR din Occident pentru a-i promova imaginea ȋn capitalele lumii, aşteptările reformatoare au fost mari. Doar că, ȋn afară de cȃteva reforme economice, acesta a ales să continue „moştenirea” politică a antecesorului său. Numai că lumea tatălui nu mai era aceea a fiului: intuiţia politică al lui Bashar lipsea, instinctul prădător al bogatelor state din regiune au simţit fragilitatea şi izolarea castei conducătoare selectată dintr-o minoritate religioasă umilă, refugiaţi din statele vecine eşuate schimbaseră structura demografică din marile oraşe, ȋn 2006 ȋncepea cea mai lungă secetă şi cea mai lungă criză alimentară cunoscută de Cornul Abundenţei, iar cineva tocmai inventase Primăvara arabă...   


Sunnism vs şiism

O explicaţie a conflictului actual este oferită şi de ȋmpărţirea lumii musulmane ȋntre sunniţi şi şiiţi. Invăţătura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da naştere rupturii dintre sunnism, reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe Coran şi Sunna (denumită „practica tradiţională”, de unde şi denumirea de sunniţi) şi şiism, care se revendică de la primul calif „adevărat”, Ali.

Ruptura ȋntre aceste două ramuri ale Islamului s-a petrecut imediat după moartea lui Mahomed şi se datorează luptei pentru succesiunea la conducerea comunităţii credincioşilor, Umma. Astfel, au existat două opinii: succesiunea urma să fie acordată unei persoane pioase şi spirituale care să conducă Umma, ori, conform principiului sȃngelui, unei rude a Profetului. Cum a fost desemnat drept calif un apropiat al lui Mahomed, Abu Bakr, susţinătorii liniei sanguine l-au proclamat conducător pe vărul şi ginerele Profetului, Ali. După ce susţinătorii acestuia din urmă l-au ucis ȋn anul 656 pe cel de-al treilea calif desemnat, Ali a fost proclamat el calif, dar va muri asasinat cinci ani mai tȃrziu, iar fiii săi vor avea aceeaşi soartă ȋn luptele ulterioare. Susţinătorii săi vor fi denumiţi ulterior şiiţi (de la şi’at Ali, susţinătorii lui Ali). Pentru cei ce ar fi tentaţi să compare această situaţie cu aceea dintre ortodocşi şi catolici din lumea creştină, subliniem că falia dintre sunnism şi şiism este mult mai profundă, comparabilă, dacă simţim nevoia de asemenea analogii, cu situaţia catolicilor şi protestanţilor din secolul XVI. Pentru a deveni pe de-a-ntregul indezirabili majoritarilor, şiiţi adaugă la profesiunea de credinţă faptul că numai Ali este urmaşul Profetului.

Puterea politică va reveni califilor sunniţi. Imamii şiiţi, mai puţin norocoşi ȋn jocurile de putere, se vor apleca ȋnspre spiritualitate. Astfel, şiismul preia unele concepte religioase creştine şi iraniene, dar propune o organizare religioasă mai strictă decȃt Islamul majoritar. După ce linia celor doisprezece imami s-a sfȃrşit, comunitatea şiită va fi condusă de către un ayatollah, văzut drept cel mai iscusit ȋnvăţat al Legii, dar şi „semnul” lui Dumnezeu.



Califatul la apogeul expansiunii sale. Sursa: wikipedia

Cum şiismul se va divide ȋntr-o pluralitate de secte, puterea sa politică va fi din ce ȋn ce mai redusă. De altfel, aceşti „minoritari” vor fi mereu persecutaţi, ȋncepȃnd chiar după moartea lui Ali, cȃnd Islamul va cunoaşte o perioadă de expansiune extraordinară sub conducerea califilor omeiazi, ce ȋmbrăţişaseră ȋnvăţătura sunnită.

Alauiţii sunt o minoritate şiită din Liban şi Siria. Fiind ȋn contact cu cavalerii creştini ce au stăpȃnit Tara sfȃntă, au fost puternic influenţaţi de practicile creştine (de exemplu, sărbătoresc Crăciunul şi Paştele, inclusiv preşedintele Hafez apărȃnd ȋn public cu ocazia unor asemenea manifestări) şi gnostice, cu practici religioase ȋn parte secrete, drept pentru care sunt consideraţi de majoritarii sunniţi drept „apostaţi”. Destinul acestora a fost unul nefericit, pȃnă la preluarea mandatului francez ȋn Siria şi Liban fiind păstori nomazi, agricultori sau slujitori ȋn oraşe. Dintre ei se vor selecta conducătorii militari ai Siriei, inclusiv familia al-Assad, chiar dacă alauiţii nu reprezentau, ȋnainte de exodul refugiaţilor ȋn urma războaielor din regiune din ultimii ani care au modificat structura confesională a populaţiei, mai mult de 25% din cetăţenii Siriei.

Islamul militant, conservator, ȋn accepţiunea căruia statul nu poate exista ȋn afara religiei,  ȋn sunnismul modern este reprezentat cel mai bine de Wahhabism, apărut la mijlocul secolului XVIII, curent susţinut de tribul lui Ibn Saud ce a identificat ȋn această orientare retrogradă motorul religios al ascensiunii politice. La ȋnceputul secolului următor, tribul (sau marea familie) Saud cucerea Mecca şi Medina, arogȃndu-şi rolul de a răspȃndi interpretarea corectă a Islamului şi de a-i convinge pe ceilalţi musulmani de erorile lor şi de necesitatea urmării căii celei drepte. In sfȃrşit, ȋn primii ani ai secolului XX, Abdulaziz Ibn Saud, emir din Najd și conducător al wahhabiților, ȋşi ȋncepe cuceririle din Peninsula Arabia, pentru ca, la 23 septembrie 1932 să ia titlul de rege al Arabiei, o monarhie autocratică ce va aplica, pȃnă azi, doctrina wahhabită, pe care o va exporta ȋn ȋntreaga regiune graţie veniturilor substanţiale obţinute din vȃnzarea petrolului. Numărul mare de pedepse pentru ofense aduse credinţei, execuţiile publice, sumedenia de drepturi civile refuzate femeilor, aplicarea ad litteram a Shariei, Legea islamică, caracterizează acest fidel aliat al Statelor Unite.

In lumea arabă de după Al doilea război mondial au existat două tendinţe politice ale luptei pentru independenţă: Revoluţiile de inspiraţie marxistă şi resurecţia islamismului fundamentalist. Pentru statele arabe conservatoare, precum Regatul Saudit, unde revoluţiile marxiste nu ajunseseră, un eveniment surprinzător, care a modificat ireversibil raportul de forţe şi alianţe din regiune l-a reprezentat Revoluţia islamică iraniană din. Nimeni nu ȋşi imaginase că şiiţi vor putea crea vreodată un stat islamic (Siria era o republică laică). Sahul Mohammad Reza Pahlavi, cel ce, anterior, răsturnase, cu sprijin CIA, guvernul ales liber, reuşise performanţa de a revolta liberalii, comuniştii, islamiştii şi naţionaliştii, toţi unindu-şi forţele pentru ȋndepărtarea sa. Dacă, la ȋnceput, revoluţia părea a conduce către un final favorabil modernităţii, figura carismatică a Ayatollahului Khomeini a dus la aprobarea, cu o largă majoritate, a unei constituţii islamice, ȋn care figura conducătorului religios devenea omnipotentă. Iranul devenea astfel, ȋn mod glorios, prima republică islamică şiită.

Mujahedinii Ayatollahului, purtaţi de entuziasmul victoriei, au organizat grupuri extremiste şiite care să exporte revoluţia islamică ȋn ţările monarhiilor sunnite din zonă şi ȋn Republicile Sovietice ȋn care exista o minoritate musulmană. Mai mult, Republica Islamică Iran contestă hegemonia Arabiei Saudite asupra lumii islamice. Urmează sȃngerosul război cu Irakul condus de Saddam Hussein ȋn care exista o puternică şi oprimată populaţie şiită pe care Ayatollahul dorea să o ridice la lupta sfȃntă.

Cum Revoluţia Islamică din Iran nu era un eveniment suficient de tumultos ȋntr-o regiune şi aşa dezechilibrată, ȋn 1978 are loc lovitura de stat din Afganistan, Partidul Democratic Popular, prosovietic, condus de Taraki, confiscă puterea şi ȋi ucide pe preşedintele Doud Khan şi familia acestia. In septembrie 1979, Taraki este ucis la rȃndul său de către o facţiune dizidentă din propriul partid, ceea ce determină Moscova să intervină militar. Urmează un război de zece ani ce va marca nu doar soarta acestei ţări, ci a intregii lumi.

Iranul dorea să exporte Revoluţia islamică ȋn ţările vecine, iar acest moment se arăta propice, mai ales că şi ȋn Afganistan trăia o comunitate şiită puternică. Pakistanul vecin se temea că ar putea avea aceeaşi soartă cu a fostului guvern de la Kabul. Arabia Saudită, ce se erija, la fel ca şi Siria lui Hafez al-Assad, ȋn liderul lumii arabe şi promotoarea valorilor islamice conservatoare, nu putea accepta o nouă revoluţie de inspiraţie marxist-secularistă sau, mai rău, una şiită. Astfel, Afganistanul se transformă ȋn spaţiul ȋnfruntării curentelor de opinie politică şi religioasă din Orientul Mijlociu şi ȋntr-un laborator ȋn care iau naştere principalele organizaţii teroriste ce bȃntuie acum lumea.

Gherilele afgane autonome formează ȋn 1985 un comitet denumit „Peshawar 7” al cărui scop era să corodoneze lupta ȋmpotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică. Denumirea sa a fost dată după numele oraşului pakistanez ȋn care s-a constituit şi ȋn a cărui regiune au ȋnceput a fi antrenaţi mujahedinii, iar cifra sa reprezintă cele şapte facţiuni de gherilă pe care le reunea. Această organizaţie, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan şi chiar China. Principalul finanţator era Regatul Saudit, prin persoana miliardarului Osama bin Laden.

In 1988, pe fondul luptelor din Afganistan, fals-propagandistic prezentate ȋn creaţii artistice occidentale (să ne amintim doar Rambo 3...) serviciile secrete pakistaneze şi saudite ȋnfiinţează, ȋn scopul promovării islamismului sunnit fundamentalist, Al-Qaeda, structură paramilitară coordonată de către acelaşi bin Laden, care urma să furnizeze arme, bani şi instruire recruţilor ce luptau ȋn Afganistan.

Fiindcă aduceam vorba de pelicule hollywoodiene, cum cititorul nostru este o persoană crescută ȋn cultura europeană, trebuie subliniat că, faţă de lumina nobilă şi ȋnălţătoare ȋn care erau prezentaţi afganii ce luptau ȋmpotriva sovieticilor, prea puţini dintre aceşti luptători ȋmbrăţişau valorile occidentale despre libertate, demnitate sau egalitate. Mulţi dintre ei se aflau acolo pentru a ȋmplini dorinţa Profetului şi a impune legea islamică, iar nu pentru a-şi elibera confraţii ȋn sensul pe care ȋl ȋnţelegem noi. Celorlalţi, cu vederi progresiste, li se inoculau, alături de pregătirea militară, preceptele islamismului wahhabit, iar cȃnd, ȋn toiul luptelor, viaţa ta atȃrnă de un fir de nisip, transformarea ȋntr-un soldat neȋnduplecat al lui Allah intervine firesc şi ireversibil. Războiul lor nu era unul pentru libertate, ci unul pentru credinţă. Pȃnă la urmă acesta nu ar fi un aspect negativ dacă am vorbi de acel Islam descris de sura 5.32 „Cel care ucide un om ucide ȋntreaga omenire, iar ce ce ar fi putut ucide un om şi nu o face salvează ȋntreaga omenire.” Din păcate, Islamul picurat ȋn inima acestor luptători este cel ce justifică crima ȋmpotriva necredincioşilor pentru răspȃndirea credinţei lui Allah, cel ce promovează Legea talionului şi inegalitatea dintre barbat şi femeie, musulman şi creştin, sunnit şi alauit.

Doi ani mai tȃrziu, bin Laden şi camarazii săi se ȋntorc ȋn Arabia Saudită unde sunt primiţi ca mari eroi pentru eliberarea Afganistanului de către necredincioşi. Cum Irakul invadează Kuweitul, ȋn sȃnul monarhiei saudite se iscă un conflict: foştii „seniori ai războiului” doreau ca ȋnfrȃngerea Irakului să fie adusă de armatele credincioşilor lui Allah, o alianţă cu necredincioşii europeni şi americani fiind de neconceput. Cum Regele refuză, Osama bin Laden ȋncepe lupta ȋn chiar propria ţară ȋmpotriva „regimului corupt şi supus necredincioşilor” din Riyadh. Ii este retrasă cetăţenia şi este expulzat.

Alături de el, alţi mujahedini şcoliţi ȋn Afganistan ȋn arta militară şi ȋndoctrinaţi de predicatorii wahhabi, ce nu ȋşi pot găsi rostul ȋntr-o lume paşnică, vor ȋncepe jihadul global, atacȃnd interesele Occidentale peste tot ȋn lume şi căutȃnd să răstoarne guvernele seculariste din ţările arabe. Siria este, deci, doar un studiu de caz, un exemplu pentru o ȋntreagă civilizaţie.

Concomitent, ȋn Irak, ȋn perioada războiului cu Iranul, acesta din urmă, cu sprijinul Siriei alauite şi a organizaţiei libaneze şiite Hezbollah, constituia ȋn nordul irakian majoritar şiit Consiliul Suprem Islamic al Revoluţiei, organizaţie militară ce ȋşi propunea răsturnarea lui Saddam Hussein şi formarea unei Republici islamice şiite ȋn Bagdad. Hussein va continua pogromul şiiţilor din Irak pȃnă la ȋnlăturarea sa de către cea de-a doua coaliţie internaţională ȋn 2003.   


Politică şi război

Inţelegerea prezentului este imposibilă fără o analiza, măcar sumară, a trecutului, iar, ȋn cazul nostru, a orgoliilor, jocurilor de putere regionale şi a concepţiilor religioase. Trecerea ȋn revistă a argumentelor de pȃnă acum poate duce cu gȃndul la Europa din urmă cu patru veacuri, o regiune măcinată de conflicte interstatale, revoluţii susţinute şi chiar purtate de clerici, intoleranţă religioasă extremă, genocide, necesitatea de a retrasa frontiere.

Cum spuneam, ȋn majoritatea statelor, anii de după cel de-al doilea război mondial a condus la revoluţii pentru cȃştigarea independenţei, marea majoritate a acestora fiind de influenţă marxistă. Partea pozitivă a acestora, ȋn ciuda orientării politice, a fost promovarea secularismului. Partea ȋntunecată a fost căderea lor ȋn dictatură, predominant militară, avȃnd ȋn vedere că actorii principali ai revoluţiilor au fost ofiţeri de rang ȋnalt, precum şi genocidul ȋmpotriva minorităţilor, mai cu seamă islamice.

Dincolo de o dezbatere asupra identităţii arabe care stȃrneşte aprinse analize, reamintim că Hafez al-Assad, reprezentantul unei minorităţi religioase repudiate de reprezentanţii majorităţii sunnite promova pan-arabismul, deşi componenta esenţială a unităţii arabe este tocmai religia. Iar el nu a fost singurul ȋnsufleţit de această dorinţă. Grandoarea este comună tuturor celor corupţi de putere.


Imagine murală la intrarea ȋn Damasc reprezentȃndu-l pe Hafez al-Assad. Sursa: pbase.com

Un amănunt interesant care exprimă multe despre identitatea si viziunea acesteia părţi a lumii, este că, de exemplu, ȋn Irakul secularist, locuitorii ȋnstăriţi şi şcoliţi ai oraşelor foloseau termenul de „arab” pentru a-i desemna pe sătenii fără instruire. In Iran, pentru mare parte a populaţiei este o jignire a fi denumiţi arabi, ei se consideră perşi, urmaşii lui Darius, iar nu călăreţi ai deşertului arab.

Cum am văzut, Siria nu a fost lipsită, chiar ȋn vremea fostului preşedinte, de tulburări politico-religioase brutal ȋnăbuşite, iar Bashar e doar fiul tatălui său. Dar aceste mişcări nu doreau altceva decȃt instaurarea unei teocraţii sunnite. Frăţia musulmană care a initiat mişcarea anti-regim din Hama a provocat ȋn aceeaşi vreme atentate şi ȋn Egipt. Ulterior, cȃnd a ajuns la putere ȋn ţara de la gurile Nilului ȋn urma unor alegeri democratice, a fost nevoie de o intervenţie militară care a pus capăt guvernării sale şi arestarea preşedintelui Morsi ȋn 2013. Preluarea puterii de către generalul el-Sisi nu a mai stȃrnit revolta Capitalelor lumii democratice, chiar dacă fusese o veritabilă lovitură de stat. Probabil fiindcă lumea civiliată văzuse deja rezultatele dezastruoase ale „Primăverii arabe”, iar un Egipt destructurat ar fi creat o presiune migraţionistă probabil fatală pentru Europa, o catastrofă umanitară şi o ameninţare pentru Israel. In puţine cuvinte, nimeni nu ȋşi mai putea permite transformarea acestei ţări ȋntr-o a doua Libie.  

Politica internaţională ȋn regiune este complicată şi ȋntr-o permanentă repoziţionare a actorilor, dar fără a se dilua delimitarea religioasă a sunniţilor de şiiţi. Un singur duşman este comun statelor musulmane: Israelul. O singură alianţă locală dăinuie de cȃteva decenii: Arabia Saudită şi Pakistanul, ambele sunnite, conservatoare (ȋn Pakistan este ȋn vogă o altă doctrină fundamentalistă, deobandi).

Privind situaţia din perspectivă statală pierdem din vedere tocmai indivizii, oamenii, cei ce mor ȋn luptele din Alep sau din deşert, care adună suferinţe generaţie după generaţie, ȋmpinşi să mai regăsească speranţă doar ȋn ȋnvăţăturile Profetului. Dar nimeni aici nu ȋşi pune problema lor: liderii religioşi sunt interesaţi exclusiv de dorinţele lui Allah, liderii politici sunt mȃnaţi de dorinţe de grandoare paranoide, revoluţiile, de principiu, sunt făcute pentru principii, nu pentru persoane, bogăţiile naturale atrag interesele companiilor străine ce respecta legile doar ȋn propria ţară, ȋn urma acestora vin serviciile secrete şi loviturile lor de stat.

Siria este condusă de o elită ce reprezintă o minoritate religioasă. Dar este o republică laică şi atunci ne ȋntrebăm de ce confesiunea ar trebui să aibă vreo importanţă. Totuşi, alianţele externe ale statului au fost făcute cu state şi organizaţii şiite. Duşmanii săi regionali nu sunt dintre state laice, ci dintre cele sunnite. Este firesc să existe o ȋncrȃncenare brutală a forţelor regimului Assad, majoritar alauite, pentru menţinerea regimului actual cȃnd ştiu ce va reprezenta venirea la putere a sunniţilor fundamentalişti. Cum la fel de natural este pentru majoritari să ȋşi dorească puterea. Iar toate aceste dorinţe fiindcă nu s-a făcut ȋncă separaţia ȋntre stat şi religie.

In 2011, cȃnd primele manifestaţii ȋmpotriva dictaturii au apărut şi ȋn Siria, agenţiile de presă vorbeau frenetic despre libertate şi „Primăvara arabă” care, ȋncet, a ȋngheţat Libia, a fost la un pas de prăbşirea Egiptului şi a ȋnsȃngerat Yemenul. De atunci, Statul Islamic a cutremurat regiunea şi ȋngrozit Europa, iar fundamentalismul islamic a luat locul raţiunii de-a lungul deşerturilor de la sud de Mediterana.
Siria acum suspină după pace, dar decenii la rȃnd a ȋntreţinut focul războiului. Iar cȃnd nu a mai făcut asta, au preluat iniţiativa vecinii săi, iar ea a devenit victima.

Statele occidentale, au decis că s-a venit vremea ca democraţia să fie răspȃndită şi ȋn oazele beduinilor. Dar a lăsat această ȋnălţătoare misiune ȋn seama fidelilor lui Allah pentru care scopul final este jihadul sau, cel puţin, crearea unei republici islamice de la Gibraltar la Ierusalim. Si nu avem ȋn vedere aici hulitul Daesh, ci ȋnsăşi Arabia Saudită sau Pakistanul.

Acum o sută de ani, francezii primeau din partea Ligii Naţiunilor misiunea de a pregăti Siria pentru democraţie şi independenţă. Pȃnă la urmă, Siria a devenit un stat suveran. Democratic, ȋnsa, niciodată.

Trecerea de la etapa revoluţionară a obţinerii independenţei către democraţie s-a dovedit cea mai dificilă ȋn ȋntreaga lume arabă. Exemplul Algeriei, care, ȋncă ȋn 1991, la organizarea unor alegeri corecte s-a văzut condusă de islamişti, nu a fost un exemplu suficient pentru Occident că regiunea nu va putea face pasul următor fără a risca recăderea ȋn fundamentalism şi autoritarism, de astă dată religios. Pȃnă la urmă, democraţia nu poate fi primită cadou, e nevoie să o meriţi. Iar cȃnd trebuie sa te rogi lui Dumnezeu să ȋţi calculeze bugetul, să fixeze preţul petrolului sau să ȋţi dea ploaie la vreme fiindcă nu te gȃndeşti să sapi un puţ, atunci cu siguranţă nu ştii ce să faci cu ea. Cineva ar trebui să te ȋnveţe, altfel vei continua să mergi ȋn deşert fără călăuză, ceea ce ȋnseamnă moartea. Un arab ar spune Maktub!, ce s-ar talmăci prin aşa a fost scris de mȃna lui Allah. Dar cine nu salvează un om de la pieire dacă poate să o facă nu ȋnseamnă oare că ucide ȋntreaga omenire? E doar o parafrază din Coran, nu din Biblie.






[1] Denumirea de Orient Mijlociu denotă ea însăşi o viziune eurocentristă.
[2] Termenul îi aparţine lui James Barr, profesor de istorie la Oxford.
[3] Alauiţii sunt o confesiune şiită. Asupra distincţiei dintre Islamul sunnit şi cel şiit vor reveni ulterior.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Jihadul: războiul Islamului cu propria neputinţă

Legendele sefului de gara (fragment)