Legendele sefului de gara (fragment)

Îmi plăceau mult trenurile, îmi plăcea şuieratul locomotivelor, oamenii care se luptau să coboare mai repede decât se înghesuiau cei de pe peron să urce, ceferiştii rotofei plini de importanţă care fluierau îndelung semnalul de plecare, totul în atmosfera superbă, caldă şi liniştită a toamnei. Dar mai mult decât orice îmi plăceau povestirile tatei; fiindcă, după câte îmi spunea el, trenurile nu duceau nişte bieţi ţărani aduşi la oraş să muncească pe liniile fabricii de armament, şi nici simple femei posomorâte care se grăbeau la pruncii de acasă după ce întreaga zi înghiţiseră scamele de tricot în marile fabrici care trimiteau haine în Europa şi America. Nici vorbă de asemenea lucruri prozaice; vagoanele acelea plecau departe, mai departe decât Bucureştiul, care mie oricum mi se părea un loc aflat undeva la capătul lumii, mergeau spre porturile însorite ale Mediteranei, spre urbele îngheţate ale Scandinaviei, ori în
metropolele ridicate în deşertul sau în pampasul celor două Americi.
Da, în acele săptămâni de toamnă am aflat eu că lumea nu e nicidecum ternă ca oraşul nostru, că ori‑ unde se duceau acele trenuri fabuloase, oraşele erau strălucitoare, calde ziua şi luminate feeric noaptea, că uneori comorile se ascundeau în junglă, dar şi în pivniţele unor clădiri cum numai imaginaţia mea putea crea, că uneori se întâmplau şi lucruri rele, dar că oamenii, dacă erau buni şi nu‑şi pierdeau niciodată nădejdea, învingeau până la urmă răul sau diavolul sau cum s‑ar mai fi numit el. Că viaţa este darul lui Dumnezeu şi că El e lumină, speranţă, frumuseţe şi fericire, cam aşa cum L‑ai descris tu mai înainte şi că doar temporar poate dăinui cenuşiul acelor ani. Dar şi că în anii de tristeţe sunt oameni care poartă în ei darurile divinităţii, misterul şi strălucirea ce vor veni negreşit.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Jihadul: războiul Islamului cu propria neputinţă

Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare