Gândirea juridică islamică

Din perspectivă europeană, civilizaţia islamică tradiţională apare ca un spaţiu exotic, închistat de o tradiţie refractară faţă de drepturile omului, eventual ca o civilizaţie aflată în fricţiune (sau, dacă vreţi, ciocnire) cu cea creştin-occidentală. Totuşi, dincolo de o ierarhie axiologică diferită, Islamul trebuie privit drept rezultatul evoluţiei unei populaţii fundamental diferite de a Europei datorită unui mod de viaţă propriu şi al unui areal neprimitor, căreia i-a asigurat coeziunea necesară creării unei spiritualităţi specifice reclamată de realităţile istorice.

Gândirea juridică, fiind doar un aspect al civilizaţiei, trebuie înţeleasă prin raportare la întregul fenomen care i-a dat naştere. Cu atât mai mult în ceea ce priveşte Islamul, de care Raymond Charles scria: „Dreptul musulman nu va putea susţine în profunzime comparaţia cu marile construcţii juridice pe care ni le-au lăsat Roma sau Napoleon. Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.” Oricum, trebuie subliniat că, în prezent, aşa cum vom dezvolta mai jos, ţările musulmane au adoptat un sistem juridic de inspiraţie europeană.

Spaţiul în care a apărut Islamul – Peninsula Arabia – era neorganizat religios, politic şi social până la Mahomed. Deşi unele triburi se creştinaseră, arabii din peninsulă îşi păstraseră religia, un politeism primitiv.

Fondatorul religiei Islamului este profetul Mahomed. Sărac în tinereţe, apoi pătrunzând în societatea aleasă a Meccăi în urma căsătoriei cu o văduvă bogată, Hadiga, Mahomed începe să propovăduiască locuitorilor cetăţii noua învăţătură primită în stare de transă de la Allah, prin intermediul arhangelului Gabriel. El se prezintă drept propovăduitorul care anunţă apropiata venire a Judecăţii de Apoi, când un Dumnezeu unic îi va răsplăti pe credincioşi. Cum nu s-a bucurat de un succes prea mare în rândul orăşenilor, pleacă împreună cu adepţii săi la Medina. Acesta este momentul expatrierii – Hegira. De acum înainte autoritatea sa creşte şi reuşeşte să atragă la noua credinţă triburile beduinilor. I se alătură şi unele dintre căpeteniile Meccăi, asupra căreia porneşte cu armata, dar care se supune fără luptă. Treptat, reuşeşte să-şi extindă dominaţia asupra unei mari părţi din Arabia, căreia îi impune noua religie care proclamă un nou scop al vieţii: supunerea faţă de Allah şi urmarea poruncilor lui.

Mesajul lui Mahomed reprezintă expresia monoteismului absolut. Allah este singurul Dumnezeu; el este cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic. In schimb, omul este slab, fiind doar o făptură, orice act al său fiind sub puterea lui Allah.

Islamul nu constituie o biserică şi nu are un sacerdoţiu, oricine putând săvârşi cultul. Viaţa religioasă e reglementată de instituţii care sunt, în acelaşi timp norme juridice, în special cei cinci „stâlpi ai credinţei”: şalat – cultul rugăciunii canonice; zakat – pomana legiuită; şawn – postul Ramadanului; hagg – pelerinajul; şahadat – „profesiunea de credinţă”, care constă în repetarea formulei „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi Mahomed este trimisul său.” Nu se încurajează asceza: „O, fii ai lui Adam! Puteţi să purtaţi podoabe în toate locurile de rugăciune. Mâncaţi şi beţi, dar nu faceţi excese (Coran 7:31). Se acceptă deosebirile sociale, dar în `umma (comunitatea credincioşilor) toţi sunt egali.
           
Intreaga istorie a omenirii urmează să ia sfârşit prin Inviere şi Judecata de Apoi, când fiecare credincios va fi judecat pentru faptele sale. Sfârşitul vremurilor va fi marcat printr-o tulburare nemaipomenită, după care va apărea Mahdi-ul („Călăuza” sau „Cel călăuzit de Dumnezeu”).
           
Religia Islamului comportă două faţete: o teologie care fixează dogmele, precizând crezul fiecărui musulman şi şariatul, „Calea de urmat”, un sistem de reguli de conduită de care fiecare credincios trebuie să ţină seama.
           
Viaţa religioasă islamică este caracterizată de ideea de contract şi generează o morală de aceeaşi natură. Noţiunea de îndatorire morală este străină Islamului, care nu cunoaşte decât o îndatorire juridică având ca obiect precis „respectarea drepturilor lui Dumnezeu” (datorii fundamentale) şi a „drepturilor omului” (dreptul penal). Vizavi de această concepţie, faptele oamenilor se împart în cinci categorii: „indiferente”, „recomandate” sau „nerecomandate”, „obligatorii” şi „care merită pedepsite”.
           
Invăţătura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da naştere rupturii dintre sunnism, reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe Coran şi Sunna („practica tradiţională”) şi şiism, care se revendică de la primul calif „adevărat”, Ali. De asemenea, curând de la apariţie, Islamul s-a diversificat într-o pluralitate uimitoare de secte şi şcoli, adesea antagoniste.

Pentru sunnism, Legea şi Teologia sunt solidare, ceea ce conferă Legii musulmane un domeniu mult mai semnificativ decât sistemelor juridice occidentale. Sursele acestora sunt: Coranul, Sunna, idjma sau acordul unanim al comunităţii, igtihadul sau reflecţia personală atunci când Coranul sau Sunna tac, ce se realizează prin intermediul lui qiyas, raţionamentul analogic.
           
Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, a fost scris după moartea lui Mahomed de către Zayd, unul dintre discipolii acestuia la ordinul califului `Otman şi redă învăţătura Profetului. Textul său este împărţit în 114 sure, cu un număr variat de versete. Multe dintre ele se contrazic, fapt de care mesagerul lui Allah nu se prea sinchisea: „Ceea ce vă tulbură trebuie să acceptaţi prin credinţă!” spunea el; de asemenea, Allah însuşi a renunţat la unele dintre hotărârile sale anterioare.
           
Contradicţiile acestea se datorează, conform specialiştilor europeni, a două orientări deosebite în învăţăturile lui Mahomed. Cea dintâi se întinde până la Hegira, când se adresează unei populaţii urbane ce se ocupa îndeosebi de comerţ. A doua reflectă modul de viaţă al beduinilor, printre care a trăit după „expatriere”.
           
Coranul s-a dovedit a fi o operă teologico-juridică incompletă ce nu putea face faţă expansiunii societăţii musulmane, dar care continuă să fie privită drept revelată şi infailibilă. Astfel, a fost nevoie să apară Sunna (în traducere, „comportament, mod de acţiune”), o culegere de hadithe – „spuse” datând din vremea Profetului sau a tovarăşilor săi – constituind „practica tradiţională”, acea tradiţie legată de viaţa şi activitatea lui Mahomed.
           
Un hadith cuprinde două elemente: textul şi baza sa, care exprimă lanţul de transmiteri succesive de la Profet pâna în secolul al IX-lea, când au fost alcătuite culegeri de hadithe. Verificarea autenticităţii unui hadith devine astfel aproape imposibilă, cu atât mai mult cu cât numărul lor este imens şi, mai ales, multe se contrazic.
           
Al treilea izvor, idjma – acordul unanim al comunităţii credincioşilor – asigură unitatea de interpretare a textelor sacre în lipsa unei autorităţi religioase supreme. Idjma este fundamentată pe un hadith: „Comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord asupra unei erori.” Şi pe un text din Coran: „Cel ce urmează o altă cale decât a dreptcredincioşilor va merge în Infern.” Practic, ea poate fi cunoscută după tratatele marilor jurisconsulţi.
           
In sfârşit, idjtihadul, efortul creator de drept, a fost cerut de transformările societăţii musulmane şi i-a determinat pe savanţi să apeleze la propria lor raţiune pentru a soluţiona speţele ivite. Metoda cu care ajutorul căreia are loc idjtihadul se numeşte qiyas, raţionamentul prin analogie. Conform doctrinei tradiţionale, qiyas cuprinde patru elemente:
1.      rădăcina – prescripţia, existentă în Coran sau în Sunna, de la care porneşte raţionamentul;
2.      ramura – aspectul litigios;
3.      cauza – clară, inteligibilă, necontrazisă de Coran, Sunna sau idjma, ce trebuie să fie dovedită.
4.      judecata.

In momentul actual, Coranul şi Sunna reprezintă doar baze istorice, idjtihadul a fost întrerupt în secolul al IV-lea de hegira[1], când poarta efortului creator ( bab-el-idjtihad ) a fost închisă, singura bază dogmatică a dreptului musulman rămânând idjma.

Alături de aceste izvoare, la formarea sistemului juridic al Islamului un rol important l-a jucat şi cutuma (orf).

In ceea ce priveşte actul legislativ, s-a admis că acesta poate completa acele domenii ce nu erau epuizate de dreptul sacru.

După cum spuneam, în prezent, în principiu, statele islamice au renunţat la izvoarele tradiţionale, adoptând codificări după modelul european. Majoritatea acestora reprezintă sinteze ale principiilor de drept musulman cu ştiinţa sistematizării juridice europene. De exemplu, Codul civil egiptean stabileşte: „In lipsa unei dispoziţii legislative aplicabile, judecătorul va statua potrivit cutumei, iar în lipsa acesteia potrivit preceptelor dreptului musulman. In lipsa unor astfel de principii, judecătorul îşi va putea întemeia decizia pe dreptul natural şi echitate.”

Dreptul canonic (fiqh) cunoaşte mai multe sisteme juridice (sau rituri), diferenţiate îndeosebi de simple detalii de aplicare practică şi propuse de diferite şcoli juridice. In marile universităţi religioase există patru şcoli tradiţionale recunoscute: malikită (dominantă în Africa de Nord şi Occidentală), hanafită (Turcia, India, China) şafiită (Africa Orientală şi Meridională, Palestina), hanbalită (Arabia propriu-zisă).

Un element care particularizează gândirea juridică islamică este neprecizarea în Coran a sancţiunii care intervine în situaţia încălcării unei norme de conduită prevăzută de Cartea sfântă. Aparent am putea vorbi de norme juridice imperfecte, însă, dacă ne amintim că preceptele au un caracter dual, juridico-religios, urmarea încălcării normei este căderea în starea de păcat, pedeapsa fiind aplicată la Judecata din urmă (unde, probabil, nu există circumstanţe atenuante ori cauze care înlătură caracterul penal al faptei, precum nici imunitate pentru unii dintre Cei aleşi).
De asemenea, lipsa unei discipline riguroase este o altă caracteristică a dreptului musulman, lipsind diviziunile specifice celui european. Juristul musulman are viziunea dreptului său ca fiind alcătuit din soluţii de speţă, evitând generalizarea sau definiţia.

Inadaptabilitatea dreptului musulman a determinat dezvoltarea ficţiunilor juridice şi a fraudei la lege. Un singur exemplu: împrumutul cu dobândă este interzis; ca urmare, s-a recurs la ficţiunea unei duble vânzări sau la aceea de a da creditorului, cu titlu de garanţie reală, folosinţa unui bun ce produce venituri. De asemenea, s-a apreciat că această interdicţie nu priveşte decât persoanele fizice şi, ca atare, băncile, casele de depuneri, societăţile de orice fel, ca persoane juridice, nu sunt supuse acestei interdicţii.

Pentru a înţelege mai bine dreptul islamic, trebuie analizate câteva dintre instituţiile sale fundamentale.

In dreptul civil, nu individul, ci familia constituie subiectul esenţial de drept. Aceasta este o asociere naturală cu titlu viager: când capul familiei moare, o altă familie ia naştere, fără vreo legătură de continuitate cu cea veche.

Căsătoria este un simplu contract, eliberată de orice element sacru ori mistic. Este încheiată de părinţii viitorilor soţi, iar obiectul ei îl constituie, pe de o parte, mireasa, iar pe de altă parte, o sumă de bani. Conform codului civil iranian, nu pot constitui obiect al căsătoriei fetele care nu au împlinit vârsta de nouă ani.

Poligamia este permisă, dar soţul trebuie să îşi trateze în mod egal soţiile şi să le asigure mijloace de subzistenţă, precum şi locuinţe separate. In schimb, acestea trebuie să îi fie ascultătoare şi fidele, neavând voie să părăsească locuinţa fără consimţământul soţului.

Printre motivele de desfacere a căsătoriei se numără apostazia (trecerea la o altă religie), adulterul, repudierea (revocabilă sau irevocabilă), divorţul prin consimţământ mutual.

La şiiţi este cunoscută şi căsătoria pe termen scurt care înlătură dreptul de moştenire reciprocă.

In ceea ce priveşte dreptul succesoral, sunt trei clase de moştenitori, dar regulile de împărţire a masei succesorale, avându-şi sorgintea în Coran şi anumite hadithe sunt aproape incomprehensibile pentru un jurist ne-musulman.

Recomandarea de a se constitui bunuri inalienabile încredinţate lui Allah (wagf sau habus) şi al căror uzufruct este destinat unor ctitorii sacre, operelor de binefacere sau satisfacerii interesului public a dat naştere unei instituţii specifice, wagf, ce a luat o extindere deosebită, întâlnindu-se ca wagf-uri latifundii, construcţii, plantaţii, instrumente, recolte neculese, biblioteci etc.

Referitor la aspectul laturii penale a dreptului islamic, este de remarcat împărţirea infracţiunilor în trei categorii:
- omuciderea sau rănirea intenţionată, ce dădea dreptul la răzbunare şi care, în unele cazuri, putea fi înlocuită prin răscumpărare;
-                     rănirea neintenţionată, caz în care are loc o tranzacţie bănească;
- delictele, care fac obiectul celor cinci pedepse canonice: furtul, pedepsit prin tăierea mâinii drepte; tâlhăria, pedepsită cu moartea; adulterul, pedepsit cu o sută de lovituri de bici, indiferent dacă vinovatul era bărbat sau femeie, dar în asemenea condiţii încât pedeapsa putea fi rar aplicată în întregime fără a duce la moartea condamnatului; învinuirea falsă de adulter, apostazia şi consumul de băuturi alcoolice. Delictele mai puţin grave erau pasibile doar de o mustrare aspră.

Legea este împărţită de către cadiu, care joacă rolul de judecător şi de notar, pronunţând sentinţe în toate problemele legale. Poate delega o parte din prerogativele sale unor cadii de grad inferior şi magistraţilor locali. El îi judecă pe impricinaţi conform ritului căruia îi aparţin; în oraşele mari există un cadiu pentru fiecare rit, şiiţii refuzând întotdeauna să fie judecaţi conform regulilor sunnite.

Funcţiei de judecător canonic i s-a juxtapus funcţia de judecător laic: reprimarea delictelor mărunte şi a celor a căror pedepsire nu era prevăzută de Lege a fost încredinţată unui „prefect de poliţie” ce se bucură de o putere discreţionară.

Siiţii recunosc drept singură autoritate competentă pentru a stabili modul de interpretare a legii „imam-ul”.

In ciuda divizării lumii musulmane actuale, Islamul continuă să se afirme ca un ansamblu de naţiuni nevoite să se adapteze noilor cerinţe ale vieţii contemporane ce le zdruncină din temelii edificiul juridico-religios; în faţa expansiunii civilizaţiei europene şi a mondializării, este greu de crezut că aceste precepte mai mult religioase, neavând prea mare legătură cu ştiinţa dreptului, ar putea să supravieţuiască altfel decât în mod izolat sau vremelnic, acolo unde raţiunea a lăsat loc dezumanizării.






Bibliografie selectivă:

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1991
Victor Dan Zlăteanu, Curs de drept comparat. Geografie juridică, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1995
Renee David, Les grands systemes de droit contemporaines, Dalloz, Paris, 1964
Dominique Sourdel, Islamul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993




[1] Hegira este data la care profetul Mahomed pleacă din Mecca la Medina şi corespunde datei de 16 iulie 622 d. Chr. De altfel, Hegira reprezintă data de început a calendarului islamic. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Jihadul: războiul Islamului cu propria neputinţă

Legendele sefului de gara (fragment)

Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare