Vlăguită de coronavirus, Italia riscă o boală mai gravă. Şi, odată cu ea, se va infecta întreaga Europă

Scrisesem zilele trecute de lipsa de empatie şi acţiune a instituţiilor europene în faţa pandemiei care pusese la pământ sistemul sanitar performant al Lombardiei, dar şi moralul italienilor, fără deosebire de regiunea în care locuiau. Putem spune că instituţiile europene au acţionat precum funcţionarii noştri pentru care mai importantă decât soarta unui contribuabil este prezentarea unui dosar cu şină. Între timp, evoluţia galopantă a cazurilor în Spania ori Franţa demonstrează că aceste ţări deveniseră deja preocupate de rezervele proprii de materiale sanitare şi starea sistemului sanitar în zilele dinaintea dezastrului pentru a putea întinde o mână de ajutor vecinului mediteranean. Iar situaţia celorlalte ţări nu e mult mai bună, chiar dacă Germania a trimis materiale sanitare Romei şi a preluat din bolnavii săi ori ai Franţei. Din păcate, nici ţările occidentale nu au fost mai prevăzătoare în anticiparea problemelor şi pregătirea sistemelor sanitare, iar, în asemenea cazuri, generozitatea faţă de un alt stat, chiar membru UE, poate deveni sinonimă cu zeci de morţi pentru propria naţiune.  

Numai că situaţia dramatică a Italiei a găsit imediat ecou în China, Rusia şi Cuba. Medicii chinezi au fost priviţi cu mare simpatie nu doar de cetăţeni, ci şi de mass-media peninsulară. Încurajările şi aprecierile confraţilor asiatici erau preluate în titlurile cotidianelor de aici, iar mesajele de încurajare de pe cutiile trimise de la Beijing erau distribuite pe reţelele de socializare însoţite de emoticoane italiene pline de iubire. De fapt, China nu făcuse altceva decât să întoarcă ajutorul primit de la Uniunea Europeană cu o lună în urmă, care, însă, nu beneficiase de popularizarea necesară. În schimb, nemulţumirea se îndrepta înspre vecinii europeni, chiar dacă Germania trimisese – cu oarecare întârziere, e adevărat – materialele sanitare absolut necesare, iar Statele Unite ridicau un spital de campanie la Cremona, în inima pandemiei.

Ca o paranteză, aşteptăm zilele următoare poziţia italiană la ultimele ştiri difuzate de mass-media din China care, citând un cunoscut medic italian, a tras concluzia că primii coronaviruşi ar fi bântuit prin Lombardia în zilele în care locuitorii Wuhanului încă mâncau sănătoşi delicatese de lilieci.

Însă cele mai multe aprecieri erau adunate de „prietenii” ruşi, ale căror avioane cu ajutoare umanitare, numărate de jurnaliştii peninsulari, ajunseseră la zece zilele trecute. Deşi, se pare, mare parte din ele nu ajutau la nimic în faţa pandemiei.

Influenţa Moscovei la Roma s-a făcut simţită tot mai mult în ultimii ani. De fapt, dificultăţile economice, duritatea Uniunii în respectarea deficitului bugetar, impunerea de către SUA a unor taxe produselor italiene au determinat Italia să accepte colaborarea cu Rusia şi, mai ales, China. Dacă pentru colosul asiatic interesul italian era pur economic, metodele autoritare ale liderului de la Kremlin şi-au găsit admiratori nu doar printre politicienii de aici, ci şi printre mulţi italieni de rând, sătui de discursurile demagogice ale celor dintâi şi care consideră că, pentru a putea fi organizaţi şi eficienţi, italienii au nevoie de un lider aidoma lui Mussolini. De altfel, figura paternală a lui Il Duce este privită cu nostalgie nu doar în sudul sărac, ci şi în multe din familiile serioase şi întreprinzătoare ale nordului.

Palavrele şi birocraţia de azi faţă de ordinea şi statul eficient de odinioară: o iluzie care i-a propulsat pe liderii populişti şi duri în preferinţele italienilor. Printre aceştia, vedeta cuvintelor mari şi tăioase: Matteo Salvini, până mai ieri vice-premier, devenit guralivul din opoziţie după o proastă intuiţie politică (şi-a dărâmat propriul guvern în speranţa dobândirii întregii puteri) şi a unui scandal cu spioni ruşi. Înregistrarea unor lideri ai partidului său la Hotelul Metropol din Moscova, discutând finanţări de la companii ruseşti pentru Lega, care, alături de alte „partide suveraniste vor schimba Europa, care va deveni mult mai apropiată de Rusia”, după cum promiteau mesagerii domnului Salvini, a stârnit un mare scandal în Italia şi o acţiune penală pentru infracţionalitate transfrontalieră de către procuratura milaneză.

Dl. Salvini nu era primul „prieten” al Rusiei în Italia. Chiar şi adversarul său politic, actualul prim-ministru Giuseppe Conte, adept al realpolitik, a promovat strânse legături cu guvernul de la Moscova. Înaintea sa, premierul Berlusconi îşi declarase prietenia în nenumărate rânduri pentru veşnicul preşedinte rus, fotografiindu-se alături de el cu acelaşi surâs curtenitor pe care îl afişa şi în prezenţa frumoaselor dive italiene.

Apropierea de Moscova este evidentă pentru mulţi analişti italieni. Acţiunile Rusiei în Orientul Mijlociu sunt prezentate în culori romantice, iar performanţele noilor avioane şi rachete ruseşti par demne de peliculele Hollywoodului în articolele care apar zilnic pe unele din cele mai citite siteuri de geopolitică italiană.

Iar acum, cargourile din care sunt descărcate cutiile cu materialele sanitare pe care, copiind titlul unei celebre pelicule Bond, stă scris „From Russia with love”, vin să aline sentimentul latin de abandon...

Politica internaţională nu se construieşte pe sentimentalisme. Însă, în deciziile lor, politicienii trebuie să ţină cont de emotivitatea alegătorilor, şi, în cazul Uniunii Europene, a tuturor cetăţenilor săi, chiar dacă un francez nu poate vota vreun candidat din parlamentul italian, de exemplu. Altfel, mereu se va găsi cineva care să îşi declare dragostea pentru Roma, Cordoba sau Londra, să finanţeze vreun populist ale cărui singure argumente se adresează orgoliului alegătorilor pentru a slăbi singura mare putere care a rămas fidelă principiilor unei lumi libere, echitabile şi raţionale.

Probabil că în nordul european, sobru, sentimentele contează mai puţin. Dar să nu uităm că puterea economică a Germaniei, de exemplu, se datorează astăzi în mare parte accesului la o piaţă comună şi utilizării unei monede unice de care au profitat statele cu o economie performantă în detrimentul celor meridionale. Astfel că, în mod obiectiv, fără sentimentalisme şi argumente lacrimogene, trebuie ca statele Uniunii să îşi asume cât mai repede o politică comună pentru depăşirea crizei economice care va lua locul celei medicale în următoarele săptămâni. Dacă va fi „fiecare pe cont propriu”, atunci ce mai rămâne din obiectivele generoase ale Uniunii? Din însăşi raţiunea sa de a fi?...

Iar pentru scenariul sumbru ce va urma nu va putea da nimeni vina nici pe sentimentalismul mediteranean, nici pe intrigile Rusiei ori Chinei, nici pe retragerea Americii în cochilia sa, ci pe egoismul europenilor bogaţi şi cumpătaţi ai nordului care, în perfecta lor organizare, par că şi-au pierdut cu totul intuiţia şi spiritul de conservare.

Pănă atunci, să sperăm că anticorpii bătrânului vaccin francez Liberté, égalité, fraternité! încă sunt în stare să recunoască perfidia molimelor care vin dinspre răsărit. Până la urmă, nu sunt epidemii nemaivăzute, ci vin din negura istoriei, iar noi, esticii, de-abia ne-am vindecat acum câteva decenii de alţi totalitaroviruşi.