Adrian Petru Stepan

Sunt două săptămâni de când mă bântuie slujba în singurătate a Papei Francisc, ca un sfârşit de tragedie hollywoodiană în care se auzea doar vocea sa tremurată, estompată de ploaia dezinteresată de acea scenă unică. Trimisesem imaginile unui prieten italian care mi-a răspuns imediat: „Da, a fost nemaivăzut. Dar te întreb: unde a fost Padre Francesco când bătrânii noştri mureau singuri? A putut să spună într-un târziu că nu trebuie să uităm de emigranţi în aceste vremuri groaznice...” Piazza San Pietro din acea seară nu mai semăna deloc cu aceea pe care o mi-o aminteam dintr-o duminică de mai, când de-abia îmi făcusem loc printre turişti si italieni dichisiţi care treceau podul Vittorio Emanuele II pentru a asista la slujba duminicală a altui Papă. Mi se părea ironic ca podul care ducea în Cetatea Vaticanului să poarte tocmai numele regelui care o asediase şi o lăsase fără întinsele sale posesiuni din Peninsulă, redusă după război la jumătate de kilometru pătrat în inima Romei. Sau,

Scrisesem zilele trecute de lipsa de empatie şi acţiune a instituţiilor europene în faţa pandemiei care pusese la pământ sistemul sanitar performant al Lombardiei, dar şi moralul italienilor, fără deosebire de regiunea în care locuiau. Putem spune că instituţiile europene au acţionat precum funcţionarii noştri pentru care mai importantă decât soarta unui contribuabil este prezentarea unui dosar cu şină. Între timp, evoluţia galopantă a cazurilor în Spania ori Franţa demonstrează că aceste ţări deveniseră deja preocupate de rezervele proprii de materiale sanitare şi starea sistemului sanitar în zilele dinaintea dezastrului pentru a putea întinde o mână de ajutor vecinului mediteranean. Iar situaţia celorlalte ţări nu e mult mai bună, chiar dacă Germania a trimis materiale sanitare Romei şi a preluat din bolnavii săi ori ai Franţei. Din păcate, nici ţările occidentale nu au fost mai prevăzătoare în anticiparea problemelor şi pregătirea sistemelor sanitare, iar, în asemenea cazuri,

Idlibul fusese una dintre cele dintâi regiuni siriene din care însemnele oficiale ale guvernului de la Damasc fuseseră îndepărtate încă din prima parte a lui 2012. În acel an, Turcia deschisese graniţele fundamentaliştilor sunniţi care doreau să se alăture formaţiunilor islamiste siriene în lupta împotriva lui Bashar al-Assad, iar Idlibul se găsea tocmai în vecinătate. M5, autostrada care leagă Alepul de Damasc, fusese botezată atunci „autostrada jihadului” fiindcă asigura deplasarea rapidă a fundamentaliştilor în teritoriul sirian, iar forţele guvernamentale de-abia făceau faţă asalturilor grupărilor teroriste în Hama şi Alep pentru a mai putea bloca eficient afluxul de luptători străini. După ce trupele siriene au reuşit, cu sprijin iranian şi rusesc, să recucerească mare parte a teritoriului, regiunea Idlibului rămăsese cea din urmă mare „zonă de dezescaladare” din ţară, unde li se permisese fundamentaliştilor înfrânţi în celelalte regiuni să se retragă. Numai că, de l

La cinci minute de Piaṭa Unirii, ale cărei imagini venite din vremea habsburgilor apar în toate albumele de prezentare a Timiṣoarei, se înalṭă o altă clădire imperială ce, pe din afară, emană simplitate ṣi căldură. Doar că porṭile sale se deschid numai unora ce primesc în prealabil o autorizaṭie specială ori maṣinilor poliṭiei ce îi aduc aici pe cei ce ṣi-au pierdut unul dintre drepturile fără de care viitorul nu poate fi conceput (cel puṭin pentru un om necăsătorit): libertatea. E vorba de Penitenciarul Timiṣoara, situat, cumva ironic, pe strada Popa Şapcă. Cel după care a fost botezată această stradă la capătul căreia descoperi istoria pieṭelor’simbol ale Timiṣoarei a fost călugăr ṣi revoluṭionar cunoscut al veacului paṣoptist ṣi, mai înainte de toate astea, unul dintre cei de pe urmă haiduci olteni. Deci un exemplu de reabilitare pentru cei de aici… In acest stabiliment prietenos numai pe din afară, am ajuns graṭie Patriciei Lidia Popescu-Cevei, coordonatoarea clubului de le

Îmi plăceau mult trenurile, îmi plăcea şuieratul locomotivelor, oamenii care se luptau să coboare mai repede decât se înghesuiau cei de pe peron să urce, ceferiştii rotofei plini de importanţă care fluierau îndelung semnalul de plecare, totul în atmosfera superbă, caldă şi liniştită a toamnei. Dar mai mult decât orice îmi plăceau povestirile tatei; fiindcă, după câte îmi spunea el, trenurile nu duceau nişte bieţi ţărani aduşi la oraş să muncească pe liniile fabricii de armam ent, şi nici simple femei posomorâte care se grăbeau la pruncii de acasă după ce întreaga zi înghiţiseră scamele de tricot în marile fabrici care trimiteau haine în Europa şi America. Nici vorbă de asemenea lucruri prozaice; vagoanele acelea plecau departe, mai departe decât Bucureştiul, care mie oricum mi se părea un loc aflat undeva la capătul lumii, mergeau spre porturile însorite ale Mediteranei, spre urbele îngheţate ale Scandinaviei, ori în metropolele ridicate în deşertul sau în pampasul celor două Americi