Sunt două săptămâni de când mă bântuie slujba în singurătate a Papei Francisc, ca un sfârşit de tragedie hollywoodiană în care se auzea doar vocea sa tremurată, estompată de ploaia dezinteresată de acea scenă unică. Trimisesem imaginile unui prieten italian care mi-a răspuns imediat: „Da, a fost nemaivăzut. Dar te întreb: unde a fost Padre Francesco când bătrânii noştri mureau singuri? A putut să spună într-un târziu că nu trebuie să uităm de emigranţi în aceste vremuri groaznice...”
Piazza San Pietro din acea seară nu mai semăna deloc cu aceea pe care o mi-o aminteam dintr-o duminică de mai, când de-abia îmi făcusem loc printre turişti si italieni dichisiţi care treceau podul Vittorio Emanuele II pentru a asista la slujba duminicală a altui Papă. Mi se părea ironic ca podul care ducea în Cetatea Vaticanului să poarte tocmai numele regelui care o asediase şi o lăsase fără întinsele sale posesiuni din Peninsulă, redusă după război la jumătate de kilometru pătrat în inima Romei. Sau, poate, în retorica simbolică a Europei, întâiul rege al Italiei reunite trebuia să vegheze ca niciodată puterea Bisericii să nu mai treacă Tibrul pentru a-şi întinde autoritatea – de prea multe ori brutală şi în contradicţie cu preceptele Bibliei – asupra Lumii Vechi.
Primăvara aceasta nu ne va mai permite city-break-uri. Obiceiurile, micile sau mai marile plăceri, concediile în destinaţii exotice, un pahar de vin la o terasă din Montmartre sau admiraţia din muzeele Florenţei, toate aparţin unei alte lumi. O lume tihnită, care parcă s-a dus pentru totdeauna.
Noi, românii, ne-am bucurat puţin de libertatea de a zbura fără oprelişti în locuri care, în urmă cu două decenii, ni se păreau de neatins, de a ne putea face planuri de viitor mai mari decât a ne întemeia o familie, de a ne permite să savurăm cafeaua pe terase cochete şi nu să o bem pe grabă, turnată cu zaţul inconfundabil al ibricului balcanic. Dar Europa dinspre apus era deja la a doua sau a treia generaţie care îşi trăia viaţa liniştită şi, ca într-o capodoperă a perioadei de aur a cinematografiei italiene, se plictisise de această curgere molcomă a vieţii.
Şi aveau tot dreptul să se fi săturat: prezisese Maslow pe când statele de-abia reuşeau să le asigure cetăţenilor nevoile primelor trepte ale piramidei sale. Europa noastră a ajuns sus, poate cel mai sus din întreaga istorie a omului, în a crea condiţiile satisfacerii nevoilor cetăţenilor săi şi chiar a multora care ajungeau pe ţărmurile sale de aiurea. Însă, implacabil, pare că a ajuns la capătul proiectului său.
Piaţa Sfântul Petru goală e un vestigiu al unei lumi trecute, un San Galgano care se încăpăţânează să nu îşi piardă cupola aurită, deşi viaţa aproape că a părăsit cu totul maiestuoasa incintă.
Europa, simbolizată de această piaţă, este încă minunată, dar nu pentru ceea ce le propune cetăţenilor ei, ci pentru imaginile cu care bucură privirile lor şi ale turiştilor care se înghesuie să vadă minunile arhitecţilor italieni ori spanioli, templele Greciei antice, capodoperele pictorilor francezi, castelele nobililor Evului întunecat, pieţele forfotitoare ale oraşelor Mediteranei pline de acel inefabil je ne sais quoi. Ce proiect îi uneşte pe cetăţenii săi, ce speranţe îi fac să viseze, ce credinţe le face inima să tresalte?
Am creat o societate reglementată, raţională, rece, aseptică. Avem asigurată ziua de mâine, însă nu şi speranţa unei zile mai bune. Un mare stat socialist fără demagogie şi entuziasm. O Uniune ca o mamă grijulie care îşi epuizeaza forţele dereticând prin casă şi, seara, sfârşită, uită să îşi mai îmbrăţişeze şi să le spună poveşti minunate odraslelor.
Am pus în locul proiectelor care să ne însufleţească, al speranţei într-un Dumnezeu al iubirii şi vieţii veşnice, lupta împotriva încălzirii globale, corectitudinea politică, am semnat tratate comerciale cu ţările sărace de la graniţele Uniunii noastre sau de aiurea, am reglementat totul. Trăim decent de la un concediu la altul, slalomând printre city-breakuri, promovări profesionale, o deplasare în interes de serviciu prin metropole la modă, achiziţia vreunei maşini strălucitoare. Însă noi, oamenii, ne-am îndepărtat de sufletele noastre, iar popoarele Europei de toate cele ce le unesc, de valorile comune, de toate cele care transced convenienţele unei existenţe sigure, dar palide, fără orizont. Ba, mai mult, suntem înţelegători cu cei care ne aduc credinţe şi valori îndepărtate şi intransigenţi cu ai noştri care ne amintesc că din toate ar trebui să avem măcar „credinţă, nădejde şi dragoste”.
Am renunţat la cea mai importantă valoare comună: credinţa într-un Dumnezeu al iubirii şi al veşniciei fiindcă am considerat-o „un drog pentru popoare”. Nădejdea e, la rându-i, perimată, o iluzie cu care se pot juca, periculos, cei care vor să ne manipuleze. De ce să ne entuziasmăm pentru vorbe şi planuri măreţe când putem trăi ziua de azi şi cea de mâine bucurându-ne de atâtea bunuri colorate şi apetisante ce roiesc în jurul nostru? Dragostea - o nevroză. Cum să reglementezi un sentiment, cum să determini până unde are efecte benefice şi de unde îi încep efectele adverse? Ne suntem suficienţi, să ne bucurăm de noi şi de toate ale noastre pe care statul ne permite să le posedăm.
De la rugăciunea în singurătate a Papei am văzut liderii Uniunii certându-se si reproşându-şi unul altuia neputinţele şi egoismul: Nordul bogat contra Sudului risipitor, prea puţină înţelegere, o lipsă de unitate deziluzionantă şi o incoerenţă a decidenţilor politici care au ales, într-un moment de criză, să mizeze pe abordări naţionale în loc să propună o strategie comună întregii Uniuni, birocraţi greoi lipsiţi de viziune şi implicare, negocieri nesfârşite, lipsă de asumare şi leadership. Individualismul ridicat la rang de politică comună.
Bătrânul Francisc, singur în piaţă, este imaginea unei Europe a indivizilor pe care îi unesc cel mult nişte amintiri. Cred că, atunci când Piaţa Sfântul Petru era plină, ne aflam într-o pelicula hollywodiană despre o lume aşa cum ne plăcea să fie, iar nu aşa cum era. Trăiam o iluzie pe care un simplu virus a răsturnat-o. Un proiect grandios pe care îl transformasem demult într-o butaforie golindu-l de sens şi valori, gata să se prăbuşească la prima adiere de vânt.
„Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor!”
Poate că în această săptămână binecuvântată ar trebui să ne adunăm şi noi cu adevărat, în spirit, iar nu făţarnic, indivizi indiferenţi şi egocentrişti, sub acoperişul vreunei biserici, ţinuţi laolaltă nu de credinţă, ci de superstiţii şi ziduri pictate, şi să ne rugăm pentru o Europă unită de aceleaşi valori, pentru lideri care să ne propună proiecte măreţe şi demne de istoria Romei sau a Parisului, şi pentru a ne regăsi ÎMPREUNĂ, chiar însinguraţi pentru o vreme în casele noastre, credinţa, nădejdea şi dragostea, aceste trei mărunte nebunii care vor ridica iarăşi o lume care vrea să se stingă îmbolnăvită de egoismul nostru şi neputinţa celor care ne conduc. Iar o dată cu ea, odată cu o nouă cădere a Romei, un alt Ev întunecat se va deschide, iar despre credinţă, nădejde şi dragoste vom mai putea vorbi doar în şoaptă, pe întuneric.
Comentarii
Trimiteți un comentariu