Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare
De peste cinci ani, dinspre Siria ajung doar ştiri funeste.
După ce regimul Assad a fost acuzat de crime ȋmpotriva umanităţii, s-a ȋntrupat
parcă din nisipul deşertului o forţă ce a cutremurat şi mai tare lumea: Statul
Islamic, sau Daesh, cum peiorativ ȋi spun ceilalţi fideli ai Profetului. In
toată această vreme, moartea a bȃntuit nu doar ţara, ci ȋntreaga regiune, adusă
de bombe venite din ȋngheţata Siberie sau ȋnsoritul Texas. Cu imagini
cutremurătoare pe fundal, experţi de pretutindeni au vorbit de valori,
principii, democraţie, Islam, istorie, speranţă şi predestinare, obiectivi sau
pasionali, preocupaţi de suferinţă sau de bunăstarea proprie. Cu orgoliul şi
pragmatismul pe care ţi-l dă bunăstarea, am considerat că e suficient ca
generalii şi serviciile secrete să se ocupe cȃteva saptămȃni de această
problemă ȋndepărtată pentru a se rezolva de la sine. In acest răstimp, alţi
actori s-au implicat pentru a intra ȋn atenţia lumii, oamenii au continuat să
moară, iar analiştii tot mai pasionali ȋn a ȋnvinovăţi.
Orice analiză a unei
ţări componente a Spaţiului islamic destinată publicului european ar trebui
începută cu o constatare a expertului în civilizaţia musulmană Raymond Charles:
„Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele
dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.”
Această
fundamentală diferenţă nu este singura ce ȋndepărtează destinul Europei de cel
al Orientul Mijlociu (exceptând Israelul)[1]. A doua
caracteristică ce ne poate ajuta să înţelegem situaţia actuală o regăsim în
istoria modernă, mai precis în primele două decenii ale secolului XX, când
primul război mondial punea capăt existenţei a trei imperii (Otoman, Prusac şi
Austriac), lăsând harta zonei în mâinile victorioase ale Marii Britanii şi
Franţei, care, ȋn ciuda bunelor-intenţii manifestate, nu doreau să pună capăt
influenţei directe asupra teritoriilor ce le reveniseră ȋnspre oblăduire şi
pregătire pentru modernitate. Astfel, perioada modernă a acestor popoare se
ȋmpleteşte cu lupta pentru dobȃndirea independenţei faţă de Metropolă, o luptă
de cele mai multe ori sȃngeroasă, negocieri nesfȃrşite, excese religioase ori
regimuri cu afinităţi marxist-dictatoriale.
In sfȃrşit, nu
trebuie uitat că efortul creator ȋn lumea islamică a ȋncetat aproximativ ȋn
perioada ȋn care ȋn Statele italiene apărea Renaşterea. Nu dorim să minimalizăm
ȋnrȃurirea pe care gȃnditorii şi savanţii musulmani au avut-o asupra Europei
ȋntr-o perioadă ȋntunecată pentru continentul nostru. Dar, din păcate, evoluţia
religioasă şi politică a Islamului s-a incheiat relativ repede, ideile
inovatoare lăsȃnd loc conformismului şi conservatorismului, ceea ce a dus la o
inadaptare a acestuia la realităţile contemporane. De aici şi o recrudescenţă a
violenţei izvorȃtă din frustrare şi conflicte ȋntre confesiunile aceleiaşi
religii datorate nevoii de supremaţie. Iar Siria, exponent al acestei lumi
complicate, nu face excepţie, orgoliul politicienilor săi aducȃnd-o de la
agonie la extaz şi de la călău la victimă.
O istorie zbuciumată
Incepem
expunerea noastră cu evenimentele ce au succedat Primului război mondial,
fiindcă ȋn această etapă istorică regăsim germenii situaţiei actuale, chiar
dacă ȋntreaga istorie a acestui spaţiu este fascinantă şi, ȋntr-un fel sau
altul, ultimele două milenii oferă explicaţii pentru o parte a prezentului.
In 1916, Franţa
şi Marea Britanie, anticipȃnd prăbuşirea Puterilor Centrale şi interesate de
extinderea dominaţiei asupra zonei ocupate de muribundul Imperiu Otoman,
ȋncheiau mult-contestatul Acord Sykes-Picot care, în fapt, se traducea într-o
hartă, denumită ironic de istoriografia recentă „o linie în nisip”[2]. Această
linie, expresie a intereselor regionale, cu precădere economice ale celor două
state, manifestarea unui dispreţ suveran faţă de istoria, confesiunile şi
etnicitatea locală, delimita zona sub control direct francez din nord
(conţinând Libanul şi coasta siriană, cu oraşele sale fidele acum guvernării
Assad), cea engleză din sud, şi „zona de influenţă” ȋn centru. Şi aceasta din
urmă era franceză în partea septentrională (cu oraşele Damasc, Alep, Mosul) şi
engleză în partea meridională (sudul Siriei, Iordania şi Palestina). Logica
engleză era de a avea acces la oraşele sfinte Medina şi Mecca datorită numărului
mare al populaţiei musulmane din Imperiu, o cale de acces din India, „perla
Coroanei”, până la canalul Suez, precum şi crearea unui stat evreu în zonă.
Sursa: Fanack Chronicle
În 1920,
ulterior disoluţiei Imperiului Otoman, mare parte a teritoriului Siriei actuale
intră sub guvernorat francez, respectȃnd acordul mai sus pomenit. Conform
mandatului acordat de Liga Naţiunilor, antecesoarea ONU, Franţa avea
responsabilitatea de a crea administraţia siriană modernă, de a organiza exploatarea
reurselor ţării şi pregătirea societăţii pentru autoguvernare după ȋndelungata
stăpȃnire otomană care ȋnăbuşise violent orice dorinţă de independenţă. Această
misiune generoasă a fost îndeplinită parţial: dacă s-au dezvoltat oraşele,
infrastructura, au fost realizate reforme funciare, introdus modelul
administrativ european, s-a reformat şi încurajat învăţământul, ultimul şi
esenţialul pas – autoguvernarea, a fost de la început repudiat neoficial de
administraţia franceză. Aceasta considera că mişcarea naţionalistă arabă putea
fi slăbită prin afirmarea socială şi politică a minorităţilor religioase până
atunci oprimate, iar Siria era un adevărat mozaic confesional. Mai mult,
majoritatea sunnită reprezenta o ameninţare permanentă a comunităţilor creştine
din Levant, în a căror apărătoare se erijase Franţa.
Pentru a
ȋnţelege ȋntreg contextul istoric, dar şi modul ȋn care au acţionat cele două puteri
victorioase ale vremii, trebuie menţionat că, doi ani mai înainte, adică ȋn
1918, emirul Faisal, conducătorul forţelor rebele arabe ce luptaseră în regiune
alături de trupele britanice împotriva Imperiului Otoman, intra în Damasc alături
de mareşalul Allenby şi numea un guvern arab al unui stat independent. Doar că,
la intrarea ȋn vigoare a Acordului Sykes-Picot, trupele engleze s-au retras,
iar Franţa, „protectoarea” ţării, nu avea vreun motiv să ţină seama de noul
guvern nerecunoscut ȋn Capitalele europene, mai ales că Liga Naţiunilor ȋi
conferise rolul civilizator. Care, din păcate, nu va fi deloc unul pacificator.
Imediat ce
mandatul francez devenea efectiv, naţionaliştii libanezi, majoritar creştini,
proclamau independenţa acestei republici faţă de Siria condusă de emir. Siria era
împărţită în şase state, unul dintre ele fiind Libanul, ȋntr-o divizare
politică a religiilor şi populaţiilor locale, o soluţie ce ȋncerca să
preȋntȃmpine conflicte religioase. Interesant este că, deşi între majoritarii
sunniţi şi alauiţii[3] consideraţi de aceştia „apostaţi”,
existau rivalităţi ireconciliabile, în scurta perioadă în care au fost organizaţi
ȋntr-un stat distinct, s-au răsculat ȋmpreună împotriva Metropolei.
După doar cinci
ani de oblăduire franceză izbucnea prima revoltă violentă încheiată doi ani mai
târziu, lupte sângeroase şi bombardarea Damascului. Până în 1941, când era
proclamată iarăşi independenţa Siriei, odată cu intrarea trupelor engleze în
Damasc, au urmat alte revolte, alegeri, constituţii adoptate şi abrogate,
negocieri nesfârşite cu statele europene iniţiate de partidele ce promovau
independenţa.
In sfȃrşit, pe
17 aprilie 1946, Siria ȋşi obţine suveranitatea – reală - ca republică
parlamentară. Insă fragilitatea instituţiilor nou-create, amalgamul de
minorităţi şi curente politice, fundamentalismul religios, dorinţa de afirmare
politică a liderilor militari, identificarea unui nou duşman vecin, Palestina,
au făcut ca următoarele două decenii să reprezinte o nesfȃrşită succesiune de
schimbări politice, lovituri de stat, confruntări militare, acceptarea
colaborării cu Uniunea Sovietică.
In 1963 ajunge
la putere Partidul Ba’ath, secularist, de orientare socialistă, care ȋşi făcea
un titlu de glorie din ţelul reunificării tuturor arabilor şi redarea gloriei
de odinioară. Din rȃndurile sale se va afirma Hafez al-Assad, născut ȋntr-o
familie pauperă de alauiţi, care va urca treptele militare, de la locotenent de
aviaţie, pȃnă la ministru al apărării. In noiembrie 1970, acesta conduce o
lovitură de stat ȋn urma căreia preia ȋntreaga putere, devenind prim-ministru,
iar apoi preşedinte, un an mai tȃrziu. Sub conducerea sa autoritară, Siria se
modernizează, ȋn principal cu ajutorul sovieticilor, aceştia obţinȃnd de la
fostul locotenent (ce ȋnvăţase cȃţiva ani mai ȋnainte pilotarea MIG-urilor ȋn
URSS) ȋnfiinţarea unei baze militare la Tartus. Pentru a-şi ȋntări puterea,
al-Assad creează o clasă de mijloc şi numeroase servicii secrete, conducerea
acestora şi a armatei revenind, aproape ȋn totalitate, unor ofiţeri de origine
alauită.
Sub conducerea
acestuia, Siria devine o putere regională. Insă nu devine un centru de
echilibru, nu promovează pacea. Dorinţa liderului său de a se erija ȋn
conducătorul lumii arabe, deşi suntem nevoiţi să reamintim că face parte
dintr-o confesiune repudiată a minoritarilor şiiţi, imposibil de acceptat drept
lider de lumea sunnită, conduce la războiul cu Israelul din 1973, implicarea ȋn
războiul civil ce a distrus Libanul (chiar dacă ȋn 1976 sirienii intrau, cu
mandat al Ligii Arabe pentru a opri luptele interconfesionale), sprijinul
acordat Iranului şiit ȋn conflictul din anii ’80 cu Irakul, ulterior alăturarea
forţelor multinaţionale ȋn războiul din Golf din 1990, ȋmpotriva lui Saddam
Hussein.
In plan intern,
ȋn 1982, izbucneşte o revoltă a Frăţiei musulmane, organizaţie fundamentalistă
ce lupta pentru reinstituirea legii islamice, ȋn Hama, adepţii săi ucigȃnd
funcţionari publici şi ocupȃnd principalele clădiri ale administraţiei
naţionale din oraş. Trupele guvernamentale asediază oraşul, supus unor
bombardamente brutale care nu cruţă populaţia civilă. La sfȃrşit, cȃnd metropola
este pacificată, organizaţiile umanitare vor vorbi de un număr cuprins ȋntre
10.000 şi 40.000 de victime, număr ce nu va putea fi stabilit cu certitudine
niciodată.
Două merite a
avut Hafez al-Assad: modernizarea ţării şi drepturile acordate tuturor
confesiunilor religioase, poate şi datorită faptului că provenea dintr-o
minoritate şiită marginalizată. Această toleranţă religioasă poate fi
considerat un merit prin raportare la tratamentul discriminatoriu sau chiar
sancţionatoriu acordat de către multe dintre celelalte state arabe din regiune,
majoritar sunnite, aparţinătorilor altor religii.
Pe de altă
parte, regimul al-Assad a reprezentat, dintr-o perspectivă generoasă, o
dictatură luminată. Nu trebuie confundat regimul Assad cu regimul Gaddafi:
Hafez nu a avut deloc excentricităţile liderului libian, trăia aproape spartan
ȋntr-o vilă de la marginea Damascului, avea destul de puţine ieşiri publice,
putea negocia la nesfȃrşit, cu aceeaşi perseverenţă cu care se dedica
treburilor statului. Oricum, drepturile civile erau restrȃnse: se putea discuta
orice, mai puţin politică. Pe plan extern, dorinţa de a se erija ȋn lider al lumii
musulmane, l-a făcut pe generalul Hafez să atace Israelul, acţiune terminată cu
o ruşinoasă ȋnfrȃngere, să se implice militar ȋn Liban, o ţară transformată de
războiul civil din perla Orientului Apropiat ȋntr-o ruină, să susţină Iranul
şiit ȋmpotriva Irakului, conflict ȋn care s-au folosit inclusiv arme chimice.
Atitudinea sa nu avea cum să nu stȃrnească mȃnia monarhiilor sunnite din Golf.
La moartea sa, ȋn
iunie 2000, puterea a fost transmisă ȋn familie. Cu cȃteva luni ȋnainte de
sfȃrşitul vieţii, conştient că succesorul său nu se va ridica la ȋnălţimea
calităţilor sale politice, s-a arătat dispus la compromisuri neaşteptate
ȋncercȃnd să finalizeze negocierile cu Israelul pentru Inălţimile Golan,
pierdute pe cȃnd el era ministrul apărării ȋn Siria. Puterea trebuia să ȋi fi
revenit lui Bassel, cel dintȃi născut şi pregătit să preia „tronul”, care,
ȋnsă, a murit ȋntr-un accident de maşină ȋn 1994, ceea ce l-a determinat pe
bătrȃnul său tată să ȋl recheme ȋn ţara pe cel de-al doilea fiu, medicul Bashar,.
De la noul preşedinte, ce studiase ȋn Europa, se căsătorise cu o londoneză de
origine siriană, angajase cunoscute firme de PR din Occident pentru a-i promova
imaginea ȋn capitalele lumii, aşteptările reformatoare au fost mari. Doar că,
ȋn afară de cȃteva reforme economice, acesta a ales să continue „moştenirea”
politică a antecesorului său. Numai că lumea tatălui nu mai era aceea a fiului:
intuiţia politică al lui Bashar lipsea, instinctul prădător al bogatelor state
din regiune au simţit fragilitatea şi izolarea castei conducătoare selectată
dintr-o minoritate religioasă umilă, refugiaţi din statele vecine eşuate
schimbaseră structura demografică din marile oraşe, ȋn 2006 ȋncepea cea mai
lungă secetă şi cea mai lungă criză alimentară cunoscută de Cornul Abundenţei,
iar cineva tocmai inventase Primăvara
arabă...
Sunnism vs şiism
O explicaţie a
conflictului actual este oferită şi de ȋmpărţirea lumii musulmane ȋntre sunniţi
şi şiiţi. Invăţătura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da
naştere rupturii dintre sunnism, reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe
Coran şi Sunna (denumită „practica tradiţională”, de unde şi denumirea de
sunniţi) şi şiism, care se revendică de la primul calif „adevărat”, Ali.
Ruptura ȋntre
aceste două ramuri ale Islamului s-a petrecut imediat după moartea lui Mahomed
şi se datorează luptei pentru succesiunea la conducerea comunităţii
credincioşilor, Umma. Astfel, au existat două opinii: succesiunea urma să fie
acordată unei persoane pioase şi spirituale care să conducă Umma, ori, conform
principiului sȃngelui, unei rude a Profetului. Cum a fost desemnat drept calif
un apropiat al lui Mahomed, Abu Bakr, susţinătorii liniei sanguine l-au
proclamat conducător pe vărul şi ginerele Profetului, Ali. După ce susţinătorii
acestuia din urmă l-au ucis ȋn anul 656 pe cel de-al treilea calif desemnat,
Ali a fost proclamat el calif, dar va muri asasinat cinci ani mai tȃrziu, iar fiii
săi vor avea aceeaşi soartă ȋn luptele ulterioare. Susţinătorii săi vor fi
denumiţi ulterior şiiţi (de la şi’at Ali,
susţinătorii lui Ali). Pentru cei ce ar fi tentaţi să compare această situaţie
cu aceea dintre ortodocşi şi catolici din lumea creştină, subliniem că falia
dintre sunnism şi şiism este mult mai profundă, comparabilă, dacă simţim nevoia
de asemenea analogii, cu situaţia catolicilor şi protestanţilor din secolul
XVI. Pentru a deveni pe de-a-ntregul indezirabili majoritarilor, şiiţi adaugă la
profesiunea de credinţă faptul că numai Ali este urmaşul Profetului.
Puterea politică
va reveni califilor sunniţi. Imamii şiiţi, mai puţin norocoşi ȋn jocurile de
putere, se vor apleca ȋnspre spiritualitate. Astfel, şiismul preia unele
concepte religioase creştine şi iraniene, dar propune o organizare religioasă
mai strictă decȃt Islamul majoritar. După ce linia celor doisprezece imami s-a
sfȃrşit, comunitatea şiită va fi condusă de către un ayatollah, văzut drept cel
mai iscusit ȋnvăţat al Legii, dar şi „semnul” lui Dumnezeu.
Califatul la apogeul expansiunii
sale. Sursa: wikipedia
Cum şiismul se
va divide ȋntr-o pluralitate de secte, puterea sa politică va fi din ce ȋn ce
mai redusă. De altfel, aceşti „minoritari” vor fi mereu persecutaţi, ȋncepȃnd
chiar după moartea lui Ali, cȃnd Islamul va cunoaşte o perioadă de expansiune
extraordinară sub conducerea califilor omeiazi, ce ȋmbrăţişaseră ȋnvăţătura
sunnită.
Alauiţii sunt o
minoritate şiită din Liban şi Siria. Fiind ȋn contact cu cavalerii creştini ce
au stăpȃnit Tara sfȃntă, au fost
puternic influenţaţi de practicile creştine (de exemplu, sărbătoresc Crăciunul
şi Paştele, inclusiv preşedintele Hafez apărȃnd ȋn public cu ocazia unor
asemenea manifestări) şi gnostice, cu practici religioase ȋn parte secrete,
drept pentru care sunt consideraţi de majoritarii sunniţi drept „apostaţi”.
Destinul acestora a fost unul nefericit, pȃnă la preluarea mandatului francez
ȋn Siria şi Liban fiind păstori nomazi, agricultori sau slujitori ȋn oraşe.
Dintre ei se vor selecta conducătorii militari ai Siriei, inclusiv familia
al-Assad, chiar dacă alauiţii nu reprezentau, ȋnainte de exodul refugiaţilor ȋn
urma războaielor din regiune din ultimii ani care au modificat structura
confesională a populaţiei, mai mult de 25% din cetăţenii Siriei.
Islamul
militant, conservator, ȋn accepţiunea căruia statul nu poate exista ȋn afara
religiei, ȋn sunnismul modern este
reprezentat cel mai bine de Wahhabism, apărut la mijlocul secolului XVIII,
curent susţinut de tribul lui Ibn Saud ce a identificat ȋn această orientare
retrogradă motorul religios al ascensiunii politice. La ȋnceputul secolului
următor, tribul (sau marea familie) Saud cucerea Mecca şi Medina, arogȃndu-şi
rolul de a răspȃndi interpretarea corectă a Islamului şi de a-i convinge pe
ceilalţi musulmani de erorile lor şi de necesitatea urmării căii celei drepte.
In sfȃrşit, ȋn primii ani ai secolului XX, Abdulaziz Ibn Saud, emir din Najd și
conducător al wahhabiților, ȋşi ȋncepe cuceririle din Peninsula Arabia, pentru
ca, la 23 septembrie 1932 să ia titlul de rege al Arabiei, o monarhie
autocratică ce va aplica, pȃnă azi, doctrina wahhabită, pe care o va exporta ȋn
ȋntreaga regiune graţie veniturilor substanţiale obţinute din vȃnzarea
petrolului. Numărul mare de pedepse pentru ofense aduse credinţei, execuţiile
publice, sumedenia de drepturi civile refuzate femeilor, aplicarea ad litteram
a Shariei, Legea islamică, caracterizează acest fidel aliat al Statelor Unite.
In lumea arabă
de după Al doilea război mondial au existat două tendinţe politice ale luptei
pentru independenţă: Revoluţiile de inspiraţie marxistă şi resurecţia
islamismului fundamentalist. Pentru statele arabe conservatoare, precum Regatul
Saudit, unde revoluţiile marxiste nu ajunseseră, un eveniment surprinzător,
care a modificat ireversibil raportul de forţe şi alianţe din regiune l-a
reprezentat Revoluţia islamică iraniană din. Nimeni nu ȋşi imaginase că şiiţi
vor putea crea vreodată un stat islamic (Siria era o republică laică). Sahul Mohammad
Reza Pahlavi, cel ce, anterior, răsturnase, cu sprijin CIA, guvernul ales
liber, reuşise performanţa de a revolta liberalii, comuniştii, islamiştii şi
naţionaliştii, toţi unindu-şi forţele pentru ȋndepărtarea sa. Dacă, la ȋnceput,
revoluţia părea a conduce către un final favorabil modernităţii, figura
carismatică a Ayatollahului Khomeini a dus la aprobarea, cu o largă majoritate,
a unei constituţii islamice, ȋn care figura conducătorului religios devenea
omnipotentă. Iranul devenea astfel, ȋn mod glorios, prima republică islamică
şiită.
Mujahedinii
Ayatollahului, purtaţi de entuziasmul victoriei, au organizat grupuri
extremiste şiite care să exporte revoluţia islamică ȋn ţările monarhiilor
sunnite din zonă şi ȋn Republicile Sovietice ȋn care exista o minoritate
musulmană. Mai mult, Republica Islamică Iran contestă hegemonia Arabiei Saudite
asupra lumii islamice. Urmează sȃngerosul război cu Irakul condus de Saddam
Hussein ȋn care exista o puternică şi oprimată populaţie şiită pe care
Ayatollahul dorea să o ridice la lupta sfȃntă.
Cum Revoluţia
Islamică din Iran nu era un eveniment suficient de tumultos ȋntr-o regiune şi
aşa dezechilibrată, ȋn 1978 are loc lovitura de stat din Afganistan, Partidul Democratic
Popular, prosovietic, condus de Taraki, confiscă puterea şi ȋi ucide pe
preşedintele Doud Khan şi familia acestia. In septembrie 1979, Taraki este ucis
la rȃndul său de către o facţiune dizidentă din propriul partid, ceea ce
determină Moscova să intervină militar. Urmează un război de zece ani ce va
marca nu doar soarta acestei ţări, ci a intregii lumi.
Iranul dorea să
exporte Revoluţia islamică ȋn ţările vecine, iar acest moment se arăta propice,
mai ales că şi ȋn Afganistan trăia o comunitate şiită puternică. Pakistanul vecin
se temea că ar putea avea aceeaşi soartă cu a fostului guvern de la Kabul.
Arabia Saudită, ce se erija, la fel ca şi Siria lui Hafez al-Assad, ȋn liderul
lumii arabe şi promotoarea valorilor islamice conservatoare, nu putea accepta o
nouă revoluţie de inspiraţie marxist-secularistă sau, mai rău, una şiită. Astfel,
Afganistanul se transformă ȋn spaţiul ȋnfruntării curentelor de opinie politică
şi religioasă din Orientul Mijlociu şi ȋntr-un laborator ȋn care iau naştere
principalele organizaţii teroriste ce bȃntuie acum lumea.
Gherilele afgane
autonome formează ȋn 1985 un comitet denumit „Peshawar 7” al cărui scop era să
corodoneze lupta ȋmpotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică.
Denumirea sa a fost dată după numele oraşului pakistanez ȋn care s-a constituit
şi ȋn a cărui regiune au ȋnceput a fi antrenaţi mujahedinii, iar cifra sa
reprezintă cele şapte facţiuni de gherilă pe care le reunea. Această
organizaţie, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a
fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie,
Pakistan şi chiar China. Principalul finanţator era Regatul Saudit, prin
persoana miliardarului Osama bin Laden.
In 1988, pe
fondul luptelor din Afganistan, fals-propagandistic prezentate ȋn creaţii
artistice occidentale (să ne amintim doar Rambo 3...) serviciile secrete
pakistaneze şi saudite ȋnfiinţează, ȋn scopul promovării islamismului sunnit
fundamentalist, Al-Qaeda, structură paramilitară coordonată de către acelaşi
bin Laden, care urma să furnizeze arme, bani şi instruire recruţilor ce luptau
ȋn Afganistan.
Fiindcă aduceam
vorba de pelicule hollywoodiene, cum cititorul nostru este o persoană crescută
ȋn cultura europeană, trebuie subliniat că, faţă de lumina nobilă şi
ȋnălţătoare ȋn care erau prezentaţi afganii ce luptau ȋmpotriva sovieticilor,
prea puţini dintre aceşti luptători ȋmbrăţişau valorile occidentale despre
libertate, demnitate sau egalitate. Mulţi dintre ei se aflau acolo pentru a
ȋmplini dorinţa Profetului şi a impune legea islamică, iar nu pentru a-şi
elibera confraţii ȋn sensul pe care ȋl ȋnţelegem noi. Celorlalţi, cu vederi
progresiste, li se inoculau, alături de pregătirea militară, preceptele
islamismului wahhabit, iar cȃnd, ȋn toiul luptelor, viaţa ta atȃrnă de un fir de
nisip, transformarea ȋntr-un soldat neȋnduplecat al lui Allah intervine firesc
şi ireversibil. Războiul lor nu era unul pentru libertate, ci unul pentru
credinţă. Pȃnă la urmă acesta nu ar fi un aspect negativ dacă am vorbi de acel
Islam descris de sura 5.32 „Cel care ucide un om ucide ȋntreaga omenire, iar ce
ce ar fi putut ucide un om şi nu o face salvează ȋntreaga omenire.” Din păcate,
Islamul picurat ȋn inima acestor luptători este cel ce justifică crima
ȋmpotriva necredincioşilor pentru răspȃndirea credinţei lui Allah, cel ce
promovează Legea talionului şi inegalitatea dintre barbat şi femeie, musulman
şi creştin, sunnit şi alauit.
Doi ani mai
tȃrziu, bin Laden şi camarazii săi se ȋntorc ȋn Arabia Saudită unde sunt
primiţi ca mari eroi pentru eliberarea Afganistanului de către necredincioşi.
Cum Irakul invadează Kuweitul, ȋn sȃnul monarhiei saudite se iscă un conflict:
foştii „seniori ai războiului” doreau ca ȋnfrȃngerea Irakului să fie adusă de
armatele credincioşilor lui Allah, o alianţă cu necredincioşii europeni şi
americani fiind de neconceput. Cum Regele refuză, Osama bin Laden ȋncepe lupta
ȋn chiar propria ţară ȋmpotriva „regimului corupt şi supus necredincioşilor”
din Riyadh. Ii este retrasă cetăţenia şi este expulzat.
Alături de el,
alţi mujahedini şcoliţi ȋn Afganistan ȋn arta militară şi ȋndoctrinaţi de
predicatorii wahhabi, ce nu ȋşi pot găsi rostul ȋntr-o lume paşnică, vor ȋncepe
jihadul global, atacȃnd interesele Occidentale peste tot ȋn lume şi căutȃnd să
răstoarne guvernele seculariste din ţările arabe. Siria este, deci, doar un
studiu de caz, un exemplu pentru o ȋntreagă civilizaţie.
Concomitent, ȋn
Irak, ȋn perioada războiului cu Iranul, acesta din urmă, cu sprijinul Siriei
alauite şi a organizaţiei libaneze şiite Hezbollah, constituia ȋn nordul
irakian majoritar şiit Consiliul Suprem Islamic al Revoluţiei, organizaţie
militară ce ȋşi propunea răsturnarea lui Saddam Hussein şi formarea unei
Republici islamice şiite ȋn Bagdad. Hussein va continua pogromul şiiţilor din
Irak pȃnă la ȋnlăturarea sa de către cea de-a doua coaliţie internaţională ȋn
2003.
Politică şi război
Inţelegerea
prezentului este imposibilă fără o analiza, măcar sumară, a trecutului, iar, ȋn
cazul nostru, a orgoliilor, jocurilor de putere regionale şi a concepţiilor
religioase. Trecerea ȋn revistă a argumentelor de pȃnă acum poate duce cu
gȃndul la Europa din urmă cu patru veacuri, o regiune măcinată de conflicte
interstatale, revoluţii susţinute şi chiar purtate de clerici, intoleranţă
religioasă extremă, genocide, necesitatea de a retrasa frontiere.
Cum spuneam, ȋn
majoritatea statelor, anii de după cel de-al doilea război mondial a condus la
revoluţii pentru cȃştigarea independenţei, marea majoritate a acestora fiind de
influenţă marxistă. Partea pozitivă a acestora, ȋn ciuda orientării politice, a
fost promovarea secularismului. Partea ȋntunecată a fost căderea lor ȋn
dictatură, predominant militară, avȃnd ȋn vedere că actorii principali ai
revoluţiilor au fost ofiţeri de rang ȋnalt, precum şi genocidul ȋmpotriva
minorităţilor, mai cu seamă islamice.
Dincolo de o
dezbatere asupra identităţii arabe care stȃrneşte aprinse analize, reamintim că
Hafez al-Assad, reprezentantul unei minorităţi religioase repudiate de
reprezentanţii majorităţii sunnite promova pan-arabismul, deşi componenta
esenţială a unităţii arabe este tocmai religia. Iar el nu a fost singurul
ȋnsufleţit de această dorinţă. Grandoarea este comună tuturor celor corupţi de
putere.
Imagine murală la intrarea ȋn Damasc
reprezentȃndu-l pe Hafez al-Assad. Sursa: pbase.com
Un amănunt interesant
care exprimă multe despre identitatea si viziunea acesteia părţi a lumii, este
că, de exemplu, ȋn Irakul secularist, locuitorii ȋnstăriţi şi şcoliţi ai
oraşelor foloseau termenul de „arab” pentru a-i desemna pe sătenii fără
instruire. In Iran, pentru mare parte a populaţiei este o jignire a fi denumiţi
arabi, ei se consideră perşi, urmaşii lui Darius, iar nu călăreţi ai deşertului
arab.
Cum am văzut,
Siria nu a fost lipsită, chiar ȋn vremea fostului preşedinte, de tulburări
politico-religioase brutal ȋnăbuşite, iar Bashar e doar fiul tatălui său. Dar
aceste mişcări nu doreau altceva decȃt instaurarea unei teocraţii sunnite.
Frăţia musulmană care a initiat mişcarea anti-regim din Hama a provocat ȋn
aceeaşi vreme atentate şi ȋn Egipt. Ulterior, cȃnd a ajuns la putere ȋn ţara de
la gurile Nilului ȋn urma unor alegeri democratice, a fost nevoie de o
intervenţie militară care a pus capăt guvernării sale şi arestarea
preşedintelui Morsi ȋn 2013. Preluarea puterii de către generalul el-Sisi nu a
mai stȃrnit revolta Capitalelor lumii democratice, chiar dacă fusese o
veritabilă lovitură de stat. Probabil fiindcă lumea civiliată văzuse deja
rezultatele dezastruoase ale „Primăverii arabe”, iar un Egipt destructurat ar
fi creat o presiune migraţionistă probabil fatală pentru Europa, o catastrofă
umanitară şi o ameninţare pentru Israel. In puţine cuvinte, nimeni nu ȋşi mai
putea permite transformarea acestei ţări ȋntr-o a doua Libie.
Politica
internaţională ȋn regiune este complicată şi ȋntr-o permanentă repoziţionare a
actorilor, dar fără a se dilua delimitarea religioasă a sunniţilor de şiiţi. Un
singur duşman este comun statelor musulmane: Israelul. O singură alianţă locală
dăinuie de cȃteva decenii: Arabia Saudită şi Pakistanul, ambele sunnite,
conservatoare (ȋn Pakistan este ȋn vogă o altă doctrină fundamentalistă, deobandi).
Privind situaţia
din perspectivă statală pierdem din vedere tocmai indivizii, oamenii, cei ce
mor ȋn luptele din Alep sau din deşert, care adună suferinţe generaţie după
generaţie, ȋmpinşi să mai regăsească speranţă doar ȋn ȋnvăţăturile Profetului. Dar
nimeni aici nu ȋşi pune problema lor: liderii religioşi sunt interesaţi
exclusiv de dorinţele lui Allah, liderii politici sunt mȃnaţi de dorinţe de grandoare
paranoide, revoluţiile, de principiu, sunt făcute pentru principii, nu pentru
persoane, bogăţiile naturale atrag interesele companiilor străine ce respecta
legile doar ȋn propria ţară, ȋn urma acestora vin serviciile secrete şi loviturile
lor de stat.
Siria este
condusă de o elită ce reprezintă o minoritate religioasă. Dar este o republică
laică şi atunci ne ȋntrebăm de ce confesiunea ar trebui să aibă vreo
importanţă. Totuşi, alianţele externe ale statului au fost făcute cu state şi
organizaţii şiite. Duşmanii săi regionali nu sunt dintre state laice, ci dintre
cele sunnite. Este firesc să existe o ȋncrȃncenare brutală a forţelor regimului
Assad, majoritar alauite, pentru menţinerea regimului actual cȃnd ştiu ce va
reprezenta venirea la putere a sunniţilor fundamentalişti. Cum la fel de
natural este pentru majoritari să ȋşi dorească puterea. Iar toate aceste
dorinţe fiindcă nu s-a făcut ȋncă separaţia ȋntre stat şi religie.
In 2011, cȃnd
primele manifestaţii ȋmpotriva dictaturii au apărut şi ȋn Siria, agenţiile de
presă vorbeau frenetic despre libertate şi „Primăvara arabă” care, ȋncet, a
ȋngheţat Libia, a fost la un pas de prăbşirea Egiptului şi a ȋnsȃngerat
Yemenul. De atunci, Statul Islamic a cutremurat regiunea şi ȋngrozit Europa,
iar fundamentalismul islamic a luat locul raţiunii de-a lungul deşerturilor de
la sud de Mediterana.
Siria acum
suspină după pace, dar decenii la rȃnd a ȋntreţinut focul războiului. Iar cȃnd
nu a mai făcut asta, au preluat iniţiativa vecinii săi, iar ea a devenit victima.
Statele
occidentale, au decis că s-a venit vremea ca democraţia să fie răspȃndită şi ȋn
oazele beduinilor. Dar a lăsat această ȋnălţătoare misiune ȋn seama fidelilor
lui Allah pentru care scopul final este jihadul sau, cel puţin, crearea unei
republici islamice de la Gibraltar la Ierusalim. Si nu avem ȋn vedere aici
hulitul Daesh, ci ȋnsăşi Arabia Saudită sau Pakistanul.
Acum o sută de
ani, francezii primeau din partea Ligii Naţiunilor misiunea de a pregăti Siria
pentru democraţie şi independenţă. Pȃnă la urmă, Siria a devenit un stat
suveran. Democratic, ȋnsa, niciodată.
Trecerea de la
etapa revoluţionară a obţinerii independenţei către democraţie s-a dovedit cea
mai dificilă ȋn ȋntreaga lume arabă. Exemplul Algeriei, care, ȋncă ȋn 1991, la
organizarea unor alegeri corecte s-a văzut condusă de islamişti, nu a fost un
exemplu suficient pentru Occident că regiunea nu va putea face pasul următor
fără a risca recăderea ȋn fundamentalism şi autoritarism, de astă dată
religios. Pȃnă la urmă, democraţia nu poate fi primită cadou, e nevoie să o
meriţi. Iar cȃnd trebuie sa te rogi lui Dumnezeu să ȋţi calculeze bugetul, să
fixeze preţul petrolului sau să ȋţi dea ploaie la vreme fiindcă nu te gȃndeşti
să sapi un puţ, atunci cu siguranţă nu ştii ce să faci cu ea. Cineva ar trebui
să te ȋnveţe, altfel vei continua să mergi ȋn deşert fără călăuză, ceea ce
ȋnseamnă moartea. Un arab ar spune Maktub!,
ce s-ar talmăci prin aşa a fost scris de
mȃna lui Allah. Dar cine nu salvează un om de la pieire dacă poate să o facă
nu ȋnseamnă oare că ucide ȋntreaga omenire? E doar o parafrază din Coran, nu
din Biblie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu