Jihadul: războiul Islamului cu propria neputinţă



In faţa repetatelor atentate ce au zguduit metropolele occidentale, pȃnă şi unii dintre corifeii multiculturalismului şi ai corectitudinii politice au ȋnceput să se ȋntrebe dacă nu cumva Europa se află ȋn plin război. Avȃnd ȋn vedere cetăţenia majorităţii celor ce au vărsat sȃngele civililor francezi, englezi ori belgieni, dilema ar trebui completată: E un război civil ȋn Europa? Fiindcă dincolo de originea arabă a sceleraţilor ce au preferat să se arunce ȋn aer pentru gloria mincinoasă a unor clerici extremişti, aceştia erau cetăţeni ai statelor pe care le-au ȋndoliat, crescuţi ȋn faubourgurile Parisului ori Bruxellesului, beneficiari ai sistemului de ȋnvăţămȃnt laic local. Iar al doilea amănunt pe care ȋl uităm: aceleaşi atentate, chiar mai sȃngeroase, au zguduit Kabulul, Bagdadul sau Beirutul. Pȃnă la urmă, privind dintr-o perspectivă globală, ar trebui să ne ȋntrebăm: Este Islamul ȋn război cu lumea?

In primul rȃnd, ne vedem nevoiţi să amintim că, ȋn ciuda admiraţiei ori a invidiei cu care majoritatea naţiunilor lumii privesc ȋnspre lumea occidentală, europeano-americană, cele mai multe victime ale conflictelor sau, cel mai adesea, ale represiunilor religioase, sunt creştini. Nu departe de numărul victimelor noastre sunt adepţii Profetului, fiindcă fundamentaliştii musulmani nu au pregetat să ȋşi ucidă compatrioţii doar pentru vina de a nu fi aderat la o sectă sau alta a umma.


Islamul: concepte, asemănări şi deosebiri faţă de lumea creştină

Din perspectivă istorică, Comunitatea musulmană (umma) s-a divizat imediat ȋn urma rupturii dintre sunnism (ȋntemeiat pe Sunna, “practica tradiţională”, ce reprezintă circa 85% din credincioşii musulmani) şi şiism, revendicat de la primul calif “adevărat”, Ali. Foarte repede, chiar, Islamul s-a divizat ȋn numeroase secte (şcoli) care au ajuns să se condamne reciproc. Iar adepţii curentelor antagoniste nu au precedat să se ucidă ȋntre ei, fără să ţina cont de sura 5.32 a Coranului: „Cel care ucide un om ucide ȋntreaga omenire, iar cel ce ar fi putut ucide un om şi nu o face salvează ȋntreaga omenire.”  

Avȃntul lumii islamice, după o perioadă “de aur” la care se raportează mereu propovăduitorii moderni ai fundamentalismului, s-a stins relativ repede. După cȃteva secole ȋn care “ȋntunericul” ce cuprinsese lumea occidentală ȋn urma căderii Romei fusese luminat de ȋnvăţaţi arabi ca Avicenna, al-Gazzali ori Ibn Arabi, gȃndirea religioasă musulmană se va anchiloza definitiv tocmai pe cȃnd Europa ȋnflorea sub artiştii şi cărturarii Renaşterii, astfel cum constata ȋncă ȋn urmă cu mai bine de trei decenii, pe cȃnd avȃntul corectitudinii politice nu obliga savanţii să ȋmbrace ȋn metafore realitatea, Mircea Eliade ȋn a sa Istorie a credinţelor şi ideilor religioase.

In ultima perioadă s-a afirmat, inclusiv de către intelectuali din spaţiul arab, că Islamul ar avea nevoie de o “revoluţie”, de o reformă care să ȋl aducă ȋn (post)modernism. Un moment de cotitură precum cel reprezentat ȋn catolicism de apariţia tezelor lui Martin Luter. Intr-o corectă analiză a lui Mehdi Hasan publicată în The Guardian (“Why Islam doesn’t need a reformation”) ni se explică faptul că şi religia unora dintre concetăţenii noştri şi-a avut reformatorul său, ȋn multe privinţe asemănător cu Martin Luter: propovăduitorul Muhammad Ibn Abdul Wahhab, cel considerat chiar de către compatrioţii săi eretic pentru Islamul puritan şi inflexibil prezentat locuitorilor Hijazului. Doar că acest “reformator”, aliatul religios al tribului Saud, nu a condus Islamul ȋnspre o reformă modernă, ci a oferit justificarea spirituală emirului din Najd, Abdulaziz Ibn Saud, pentru a-şi extinde stăpȃnirea asupra unei mari părţi a Peninsulei Arabia, inclusiv asupra cosmopolitelor aşezări sfinte, Mecca şi Medina, fondȃnd, ȋn primele decenii ale secolului XX, Arabia Saudită, o monarhie ce aplică cu stricteţe legea islamică, Sharia, condamnȃnd la moarte mai multe persoane decȃt Statul Islamic.

Pe de altă parte, o reformă religioasă presupune reacţiunea tradiţionaliştilor, ceea ce se traduce, cel mai adesea, prin război civil. Nu trebuie uitate conflictele sȃngeroase ce au bȃntuit Europa ȋn deceniile următoare Reformelor. O asemenea iniţiativă religioasă suprapusă conflictelor militare dintre sunniţi şi şiiţi, dintre miliţiile fundamentaliste şi forţele guvernamentale, ȋntȃlnite ȋn majoritatea ţărilor spaţiului arab ar ȋnsemna o exacerbare a conflictelor existente ȋnspre un nivel greu de prognozat.

Insă ne ȋntrebăm ce beneficiu ar aduce reformarea religioasă civilizaţiei islamice actuale. Europa actuală se datorează ȋn prea mică măsură Reformelor apărute ȋn sȃnul Bisericii Catolice şi mai mult laicizării gȃndirii şi a reformelor politice ce au ȋndepărtat Statul de Biserică. Iniţiată fără acest scop de artiştii şi filosofii Renaşterii, Noua Europă s-a născut datorită Revoluţiei franceze şi a diseminării preceptelor acesteia ȋn mai toate ţările Bătrȃnului continent. Au existat asemenea iniţiative ȋn spaţiul islamic? Răspunsul este afirmativ, după cum vom vedea mai ȋncolo.   
              
Poate orice analiză a Islamului destinat unui public european ar trebui să ȋnceapă cu o constatare a orientalistului Raymond Charles: „Dreptul musulman nu va putea susţine în profunzime comparaţia cu marile construcţii juridice pe care ni le-au lăsat Roma sau Napoleon. Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.”

Creştinismul s-a suprapus unor sisteme juridice, filosofice şi politice organizate, răspȃndit ȋn Europa şi zona Mediteranei de către Imperiul Roman, cel mai important factor civilizator din perioada Antichităţii. In schimb, apariţia Islamului, şase veacuri mai tȃrziu, a avut loc ȋntr-o regiune neorganizată politic, religios şi social pȃnă la Mahomed şi ai cărei locuitori practicau fie un creştinism “exotic”, fie un politeism primitiv. Deci, instituţiile politice şi normarea aspectelor existenţiale le era străină.

Mesajul lui Mahomed reprezintă expresia monoteismului absolut. Allah este singurul Dumnezeu; el este cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic. În schimb, omul este slab, fiind doar o făptură, orice act al său fiind sub puterea lui Allah.

Pesemne o consecinţă a lipsei de organizare a spaţiului ȋn care a apărut, Islamul nu constituie o biserică şi nu are un sacerdoţiu, oricine putând săvârşi cultul. Actualii lideri religioşi, deopotrivă sunniţi, cȃt şi şiiţi, nu sunt decȃt “ȋnvăţători ai legii”, nicidecum patriarhi ori mitropoliţi, precum ȋn lumea creştină. Viaţa religioasă e reglementată de instituţii care sunt, în acelaşi timp, norme juridice, în special, cei cinci „stâlpi ai credinţei”: şalat – cultul rugăciunii canonice; zakat – pomana legiuită; şawn – postul Ramadanului; hagg – pelerinajul; şahadat – „profesiunea de credinţă”, care constă în repetarea formulei „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi Mahomed este trimisul său.”  

Islamul nu încurajează asceza: „O, fii ai lui Adam! Puteţi să purtaţi podoabe în toate locurile de rugăciune. Mâncaţi şi beţi, dar nu faceţi excese (Coran 7:31). Se acceptă deosebirile sociale, dar în umma (comunitatea credincioşilor) toţi sunt egali.

Evenimentul care a ȋnfierbȃntat minţile fundamentaliştilor ce răvăşesc lumea cu atentatele lipsite de sens pentru orice spirit critic este reprezentat de Înviere şi Judecata de Apoi, când fiecare credincios va fi judecat pentru faptele sale, iar istoria omenirii va ajunge la final. De altfel, un lait-motiv ȋntȃlnit ȋn creştinism, fără ȋnsă a crea dorinţa de martiraj ȋntȃlnită printre adepţii Profetului. Sfârşitul vremurilor va fi marcat printr-o tulburare nemaipomenită, după care va apărea Mahdi-ul („Călăuza” sau „Cel călăuzit de Dumnezeu”).

Viaţa religioasă islamică este caracterizată de ideea de contract şi generează o morală de aceeaşi natură. Noţiunea de îndatorire morală este străină Islamului, care nu cunoaşte decât o îndatorire juridică, având ca obiect precis „respectarea drepturilor lui Dumnezeu” (datorii fundamentale) şi a „drepturilor omului” (dreptul penal). Vizavi de această concepţie, faptele oamenilor se împart în cinci categorii: „indiferente”, „recomandate” sau „nerecomandate”, „obligatorii” şi „care merită pedepsite”.

Pentru sunnism, Legea şi Teologia sunt solidare, ceea ce conferă Legii musulmane un domeniu mult mai semnificativ decât sistemelor juridice occidentale şi ȋndreptăţeşte afirmaţia de mai sus a lui Raymond Charles.

Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, a fost scris, după moartea lui Mahomed, de către Zayd, unul dintre discipolii acestuia la ordinul califului Otman, şi redă învăţătura Profetului. Textul său este împărţit în 114 sure, cu un număr variat de versete. Multe dintre ele se contrazic, fapt de care mesagerul lui Allah nu se prea sinchisea: „Ceea ce vă tulbură trebuie să acceptaţi prin credinţă!” spunea el; de asemenea, Allah însuşi a renunţat la unele dintre hotărârile sale anterioare.

În sfȃrşit, ȋn dreptul musulman (care se confundă cu teologia, după cum am văzut, nu individul, ci familia constituie subiectul esenţial de drept. De aici şi importanţa covȃrşitoare a  “răzbunării ofensei” adusă unui alt membru al tribului (familiei extinse). Acest accent pus pe “comunitate” in dauna individului nu este străină nici gȃndirii europene, ȋnsă consecinţele sale au fost devastatoare atȃt pentru membrii “comunităţii”, cȃt şi pentru aceasta ȋn sine: să ne amintim fascismul ori comunismul sovietic şi crimele comise ȋn numele unor “idealuri” colective.

Sunt cȃteva elemente conceptuale care deosebesc gȃndirea din spaţiul islamic de moştenirea cconceptuală a spaţiului euro-atlantic. Totuşi, nu sunt diferenţe ireconciliabile care, ȋn anumite momente ale istoriei moderne, au devenit minore ȋn incercarea unor state musulmane de a deveni egalele partenerilor sau -  cel mai adesea – duşmanilor europeni.



Secluarism şi salafism ȋn lumea arabă modernă

Fundamentalismul islamic s-a născut aproximativ ȋn aceeaşi perioadă cȃnd Imperiul ţarilor se transforma ȋn Uniune a Sovietelor. Frăţia musulmană, interzisă astăzi ȋn Egipt şi care a fost la baza a numeroase conflicte ȋn ţări precum Siria sau Libanul, a luat naştere la sfȃrşitul deceniului al treilea al secolului trecut la Cairo.

Sub dominaţia puterilor coloniale, Marea Britanie şi Franţa, locuitorii Magrebului şi ai Orientului Apropiat au conştientizat, mai intȃi pe cȃmpul de luptă şi apoi, sub dominaţia acestora, avantajele palpabile, economice, ale civilizaţiei apusene. Două curente s-au născut astfel: unul progresist, majoritar, ce căuta să ȋmprumute cȃt mai mult şi cȃt mai repede din principiile de viaţă europene; cel de-al doilea, la inceput minoritar, preamărea “epoca de aur” a primilor califi, puritatea morală a începuturilor. O viziune retrogradă, o imagine a istoriei filtrată mincinos ṣi destinată a manipula masele paupere la început din mediul rural, ulterior a locuitorilor marilor aglomerări urbane, apăsaṭi de nevoile materiale, cărora noile state arabe seculare le ofereau prea puṭine perspective ṣi educaṭia care să îi ferească de mrejele extremismului religios. Aici au apărut cu precădere aṣa-numiṭii salafi, adică cei asemenea musulmanilor de la începuturi.

Aceste două curente au avut o evoluṭie paralelă. Impărṭirea Palestinei în 1947 ṣi constituirea Statului Israel a fost văzută de lumea musulmană drept o trădare a Occidentului, însă nu a determinat o recrudescenṭă a fundamentalismului religios. Regimurile de orientare socialistă, conduse de lideri carismatici promotori ai panarabismului ca Gamal Abdel Nasser sau Hafez al-Assad, retorica naṭionalistă a acestora, dezvoltarea economică din deceniile VI – VII ale veacului anterior au adus o oarecare modernitate ṭărilor magrebiene ṣi ale Orientului Mijlociu, concomitent cu o estompare a curentelor salafiste (inclusiv prin scoaterea acestora în afara legii ṣi arestarea unor lideri religioṣi extremiṣti).

Un exemplu elocvent al luptei dintre aceste două curente ṣi al evoluṭiei ṭărilor arabe din proximitatea Europei este Siria lui Hafez al-Assad. Regimul său autocrat, dar secular ṣi permisiv altor religii, construit în jurul figurii carismatice a generalului, ṣcolit la Moscova ṣi beneficiind de suport sovietic, a combătut violent extremismul religios, un exemplu fiind ṣi masacrul săvârṣit în 1982 în Hama pentru a pune capăt resurecṭiei armate iniṭiate se Frăṭia musulmană locală, inspirată de clericii sunniṭi ai Arabiei Saudite cu care locuitorii acestei provincii aveau legături strânse.

Curentul progresist a început să piardă din avânt odată cu Războiul de ṣase zile din 1967, când Israelul a atacat Egiptul, a distrus o bună parte a mȃndrei sale armate, considerate cea mai puternică din lumea arabă şi a pus stăpȃnire pe Peninsula Sinai. Steaua preşedintelui Nasser a ȋnceput să pălească, iar speranţa musulmanilor de rȃnd că vreunul din statele ridicate pe locul fostelor colonii europene va putea să readucă gloria Califatului Abbasid a miticului Harun al-Rashid a luat sfȃrşit. Fatalismul tipic credinţei islamice, ȋmpăcarea cu ideea morţii sub a cărei ameninţare perpetuă trăiesc călăreţii deşertului, i-a determinat pe tinerii debusolaţi ai oraşelor dezorganizate de la marginea deşerturilor să se ȋndrepte către organizaţii fundamentaliste ce propovăduiau intoleranţa şi speranţa martiriului din războiul sfȃnt. Inadaptarea multor emigranţi la viaţa metropolelor europene ȋn care sperau să descopere paradisul terestru i-a transformat ȋn victimele prozelitismului wahhabit.

O comparaţie ȋntre lumea creştină şi cea islamică, ȋntre creştinism şi islam, poate fi riscantă şi neargumentată. Insă, pȃnă la urmă, este vorba de a face unele paaralelisme ȋntre o societate şi alta, iar unele principii rămȃn valabile ȋn toate părţile mapamondului. Pentru a ajunge la acceptarea libertăţilor actuale, Europa a avut nevoie de secole de ȋntărire a mentalităţilor politice, evoluţie a instituţiilor statale şi o secularizare ireversibilă a societăţii. Credinţa este o alegere subiectivă, poate una ȋnălţătoare, dar societatea trebuie să se conducă după reguli izvorȃte din raţionalitate, iar nu din alegeri sentimentale. Insă derapajele ȋncep aproape să ne copleşească pe măsură ce temeri atavice sunt readuse ȋn prim-plan de atentate ce zguduie pacea capitalelor noastre.  


Creştinism şi islam. Europa magrebiană

Să ne amintim că Papa Ioan Paul al II-lea a comunicat credincioşilor scrisoarea apostolică Tertio millenio adveniente de-abia ȋn 1994, invitȃnd la examinarea conştiinţei  pentru “intoleranţa şi folosirea violenţei în serviciul adevărului” din trecut, în particular de către  inchizitori și cruciați. Un adevărat catolic e de obicei străin de fanatismul intolerant al Inchiziţiei, dar există ȋn matricea credinţei catolice fundamentalismul inchizitorial pentru care Biserica Catolică în întregul ei ar trebui să-şi facă un examen de conştiinţă. A fost nevoie să treacă o lungă perioadă şi o evoluţie a conştiinţei care să permită acceptarea derapajelor religioase. Dar chiar şi adoptarea unei asemenea atitudini de către ȋnvăţaţii Islamului, un examen al trecutului şi o “modernizare” a credinţei, o reaşezare a sa pe principii umaniste, de respect a fiinţei umane şi a drepturilor sale fundamentale, ar pune capăt apetenţei musulmanilor lipsiţi de perspective pentru excesele fundamentaliste actuale? Greu de crezut.

Evoluţia societăţilor europene s-a produs treptat, fiind doar cȃteva “arderi de etape”, cum a fost Revoluţia franceză. A avut şi lumea islamică parte de un asemenea “eveniment extraordinar” ȋn cȃteva rȃnduri, iar Turcia şi kemalismul său sunt exemplele clasice. Trecerea bruscă de la legea islamică la sistemul juridic de inspiraţie europeană, de la puterea ulamelor la cea a funcţionarilor publici purtători de pălărie şi nu de fes, a fost realizată de Mustafa Kemal Ataturk. Perioada sa a fost considerată pe bună-dreptate una “bonapartistă”. Prestigiul său şi suferinţa trăită de naţiunea lui ȋn Primul război mondial i-au permis să ȋnfrunte tradiţia şi să impună modernizarea Turciei. Insă a ştiut că fundamentul islamic retrograd nu va putea fi ȋnfrȃnt de generaţia sa. Iar cum Turcia nu dispunea de instituţiile democratice europene a creat o armată puternică, garant al laicismului şi orientarii pro-europene a statului. Insă, la aproape o sută de ani de la transformarea Imperiului otoman ȋn republică laică, resurecţia islamismului dovedeşte că temerea sa a fost ȋntemeiată, că e suficientă dezamăgirea de a nu fi acceptaţi printre naţiunile Uniunii Europene şi un discurs orgolios pentru ca turcii să se ȋntoarcă la vremea dinaintea victoriilor care l-au făcut pe generalul Mustafa să primească porecla de Ataturk, “părinte al turcilor”.

Propovăduirea Jihadului, războiul ȋmpotriva necredincioşilor, este expresia revenirii curentului retrograd islamic şi denotă neputinţa sa de a se ridica la nivelul naţiunilor considerate duşman, de a propune un proiect viabil indivizilor şi naţiunilor. Poate nu s-ar fi ajuns aici dacă elitele europene ar fi ȋnţeles apetenţa arabă pentru fatalism şi regăsirea ȋntr-o ȋnvăţătură ruptă de realitate ce intoarce atenţia spre trecut şi o singură speranţă: paradisul promis de Profet după moartea ȋntru credinţă. Cum spuneam, acum cȃteva decenii acesta părea că ȋşi va pierde pentru totdeauna priza asupra maselor.

Marea Mediterană nu este decȃt limita geografică a Europei. Limita civilizaţiei europene se ȋntinde pȃnă la Sahara şi, mai departe, ȋn Asia minor. Imperiul Roman denumea Mediterana “Mare nostrum”, iar o provincie ca Siria avea o importanţa deosebită ȋn Imperiu. Inglobarea ȋn Uniune a unor ţări din Magreb ori a Israelului ar reprezenta posibilitatea de a gestiona “ȋn casă” problema israelo-palestiniană. Evident că o asemenea acţiune politică nu poate fi făcută ȋntrucȃt mentalităţile locale nu sunt compatibile cu cele occidentale pentru moment şi nici resortisanţii Uniunii Europene, pe fondul exacerbării xenofobiei şi sub ameninţarea fundamentalismului ucigaş, nu ar dori un asemenea pas, posibil fatidic. Dar pregătirea unor state din această regiune complicată – “capete de pod” – pentru ca, peste o generaţie, să se alăture lumii occidentale ar trebui ȋncepută. Astfel s-ar da o perspectivă acestei lumi ce vede strălucirea occidentală, ȋnsă nu o poate atinge. S-au pierdut mulţi ani cu susţinerea “Primăverii arabe” ce a ȋnlocuit regimuri autoritare cu anarhia (cu excepţia Tunisiei şi a Egiptului ce a revenit la situaţia politică din perioada Mubarak) şi o nouă greşeală va fi plătită mai scump. Pȃnă la urmă, un procent semnificativ din populaţia Franţei, Belgiei sau Marii Britanii este musulmană, iar in caz de continuare a conflictelor la sud şi este de Mediterana aceasta se va mări ȋn urma altor valuri de refugiaţi. Iar inadaptarea acestora va duce la radicalizare şi atentate, ceea ce va trezi reacţiunea populaţiei native a Europei. Iar atunci vom vorbi ȋn lumea noastră, iar nu aiurea, departe, fie de război civil, fie de regimuri autoritare de genul celor răsturnate de “Primăvara arabă” care vor căuta neutralizarea elementului musulman de pe teritoriul Europei, la fel cum proceda Hafez al-Assad cu sunniţii din Hama. O perspectivă deloc conformă cu principiile noastre, ce ne-ar aduce la nivelul de civilizaţie şi speranţă al emigranţilor ce trec acum disperaţi “Mare nostrum”.         



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Legendele sefului de gara (fragment)

Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare