Crepuscul



Sfârşit de toamnă, 1940, Sinaia

Autoturismul negru opri brusc, răscolind pietrişul din faţa casei. Imediat, toate cele patru uşi se deschiseră şi şapte bărbaţi înalţi, îmbrăcaţi în haine lungi de piele, păşiră afară aranjându-şi pălăriile. Unul dintre ei, ferchezuit după moda acelor ani răvăşiţi, cu figură plăcută, dar cu privire albastră-glacială, rămase lângă Mercedesul cu aripi mari şi negre, pe a cărui uşă din spate se zăreau şanţurile făcute de două gloanţe. Privea pădurea desfrunzită de sfârşitul lui noiembrie: Vara trebuie că era un loc idilic, ȋşi spuse, dar vremea reveriilor trecuse. Ceilalţi se îndreptară înspre casă.
Unul dintre ei bătu puternic în uşă. O doamnă în vârstă, cochetă, ȋntredeschise într-un târziu, arătându-şi doar capul:
-                     Dacă îl căutaţi pe domnul profesor, să ştiţi că e bolnav, spuse ea hotărâtă.
-                     Suntem de la poliţia Bucureştilor şi va trebui să ne însoţească la interogatoriu, veni răspunsul implacabil al bărbatului.
Bătrânul cărturar ieşise pe balconul cu două bolţi măiastru desenate într-un curat stil brâncovenesc. Cum bărbatul în negru ce rămăsese la maşină admira construcţia, privirile li se întretăiară. S-au privit muţi câteva secunde. Cel de jos îşi lăsă privirea să coboare înspre roata autoturismului în timp ce bătrânul privi cerul pe care tocmai se ivise luna, albă şi palidă. Pe urmă, ȋnţelegând că după el veniseră, intră.
Puţine minute mai târziu, profesorul, încadrat de grupul de bărbaţi în haine de piele, părăsi casa, nu înainte de a-i spune, din prag, câteva cuvinte de îmbărbătare doamnei care privea pierdută din uşa ce se căsca acum deznădăjduită, lăsând la vedere interiorul dichisit, dar pustiu.
Doi bărbaţi urcară în faţă, luându-l între ei pe profesor. Alţi patru, printre care şi cel ce rămăsese afară, se înghesuiră pe bancheta din spate. Unul, rămas fără loc, îşi aprinse o ţigară şi plecă agale pe jos.
-                     Domnule, astea sunt paginile ce le-am găsit pe biroul său, spuse formal cineva din spate întinzându-i manuscrisul celui cu ochi albaştri-îngheţaţi.
Acesta le luă atent şi le împături, ascunzându-le sub mantia de piele neagră.
După jumătate de ceas, automobilul întunecat se opri în câmp, la marginea unei păduri. Coborâră doar bătrânul, ȋmpuns de cineva cu ţeava lungă a unui revolver, şi cel ce primise manuscrisul:
-              Acum lasă-ne, îi spuse acesta celui cu pistolul şi, pe urmă, adresându-se bătrânului: Să facem câţiva paşi!
-              Dacă vreţi să discutăm civilizat, propun să ne continuăm drumul, dacă vreţi să mă ucideţi nu mi se pare corect să o faceţi la modul ăsta teatral, vorbi bătrânul cărturar atât de calm încât cel cu arma se scutură cuprins de un fior.
Celălalt îl luă de braţ şi îl împinse mai departe:
-              Domnule profesor, îi spuse el glacial, vă cunosc foarte bine scrierile, la fel de bine cum vă cunosc camarazii mei activitatea politică… sau cel puţin unii dintre ei. Ca şi om de ştiinţă aveţi întreaga mea consideraţie. Ca om politic, nu. Iar acum vă aflaţi aici datorită a ceea ce aţi început să scrieţi, chiar dacă cei din spatele nostru cred că pentru ceea ce i-aţi făcut Căpitanului.
Şoferul oprise motorul şi o linişte nefirească se lăsă peste câmp. Cei doi bărbaţi înaintau încet. Pantofii lor de lac striveau brazdele pământului îngheţat. Se îndepărtaseră destul de mult încât cei rămaşi nu mai puteau auzi discuţia lor.
-              Sturmbannführerul Hermann Rüdiger este interesat personal de ceea ce aţi scris aici, spuse arătând înspre foile ascunse la piept.
-              Domnul Rüdiger mi-a făcut o impresie dintre cele mai proaste. În spatele aparentei sale erudiţii se ascunde o bestie ce ar şterge de pe faţa pământului orice idee ce nu convine scopului său. Iar scopul său nu cred că îl cunoşti nici dumneata! îi răspunse ironic bătrânul cărturar.
-              Dânsul m-a avertizat că veţi reacţiona ca un politician trufaş. Din păcate, văd că nici erudiţia dumneavoastră nu v-a protejat de corupţia din jurul regelui.
-              Singura mea greşeală a fost că i-am împărtăşit preocupările mele domnului Rüdiger. M-am lăsat înşelat de aparentul său interes pentru lucrările mele. Dar nu înţeleg ce vă nemulţumeşte pe voi?
Tânărul privea înspre cer. Stelele începuseră să răsară.
-              Voinţa oamenilor nu a valorat nimic de-a lungul mileniilor, nimănui nu îi va fi dat să influenţeze în aşa măsură istoria încât să vorbească pentru întreaga omenire, asta e concluzia dumneavoastră, îşi începu acesta discursul.
-              Nu are rost să continui, înţeleg acum. Dar nu rezolvaţi nimic închizându-mi gura. Dacă aţi fi citit mai atenţi lucrări recente, chiar de-alor noştri, aţi şti că o idee se naşte concomitent în minţile mai multor oameni cu acelaşi bagaj cultural. Ucigându-mă pe mine nu veţi opri nimic. Alţii deja scriu în vreme ce noi vorbim. Şi, până la urmă, doar nu se simte jignit Führerul de o idee mai mult filosofică. Ori e altceva ce îmi scapă?
-              Am puterea să vă eliberez dacă îmi veţi da cuvântul că veţi renunţa să mai scrieţi ceva! rosti sentinţa celălalt, schimbând subiectul.
-              Nu pot decât să vă mulţumesc de cele două zile petrecute la castelul dumneavoastră: mi-a deschis ochii asupra întregii istorii. Vă amintiţi că v-am atras atenţia că în aceste vremuri este foarte uşor chiar şi pentru un intelectual ca dumneavoastră să apuce drumul cumplitului său strămoş?
Nu veni nici un răspuns. Se lăsase aceeaşi linişte sinistră şi apăsătoare de mai devreme.
Cel tânăr se îndreptă înspre maşină, fără să mai vadă cum bătrânul îşi face semnul crucii şi începe să se roage; în acelaşi timp, doi bărbaţi îşi scoseseră revolverele şi se îndreptau înspre profesor.

Stele continuau să răsară în timp ce altele veneau să moară, prăbuşindu-se în acest loc neȋnsemnat din cosmos.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Jihadul: războiul Islamului cu propria neputinţă

Legendele sefului de gara (fragment)

Siria, ȋntre revoluţie şi predestinare